Sau cum mi-am dat seama că nu mai am vârsta potrivită pentru 600 de km în aceeasi zi. Adică un dus-întors de acasă până în locurile de unde mă trag.
Doar de patru ori m-am văzut cu familia extinsă în ultimii șapte ani. La trei evenimente fericite, unde am dansat de ne-au sărit pingelele, până dimineața, când destine crude s-au unit întru vecie. Și ieri. Când am jucat cu toții cronica unei înmormântări așteptate, când tot pentru vecie am spus și un rămas bun. Chiar și aici, tot am mai făcut câte o glumă și am mijit zâmbete în colțul gurii. Pentru că suntem tare frumoși. Împreună. Cu fiecare an mai schimbați, mai mulți sau mai puțini, mai proaspeți sau mai încărunțiți, mai cunoscuți și mai apropiați. Dar așa mi-e ciudă că îi văd atât de rar, că am ratat reuniuni, întâlniri, momente pe care le văd mai apoi doar în poze.
Și nu sunt singura. Tot mai multă lume în jurul meu se plânge că nu-și mai vede familiile cu lunile, unii cu anii. Suntem atât de prinși în rutina zilnică, în activități programate, prea multe lucruri de făcut, de văzut, de cumpărat! Sinistrați la job, îmi spunea odată un prieten că suntem. Visăm cariere, notorietate, averi, vrem ce-i mai bun pentru copiii noștri, deși ei nu-și doresc decât să ne petrecem timp cu ei. Să ne vadă și să ne simtă fizic, nu în poze sau la telefon sau în jucăriile scumpe pe care le aducem seara în compensație. Ne vrem părinți perfecți, care dăm bine la public, pentru că putem face tot, chiar dacă uităm să mâncăm în ziua aia. Sau chiar să respirăm uităm de cele mai multe ori. Și timpul trece, și abia când pui poză langă poză observi schimbările, pentru că nu ai fost acolo să le trăiesti.
Sunt atâția oameni care nu au fost binecuvântați cu familii frumoase și numeroase. Și culmea, fix cei care le au, nu le prețuiesc.
Adu-ți aminte drumul spre casă, oriunde ar fi ea și asigură-te că treci mai des pe acolo!
Daca ți-a placut articolul și vrei să mai citești ce postez, ai opțiunea Follow pentru blog și Share pentru Facebook.
Izabela Marinescu 