În urmă cu fix 7 ani, în ziua în care porneam pe un drum nou în fața lui Dumnezeu, am primit în dar de la mama mea acest medalion. 
Un cap de femeie legată la ochi. Pandant pe care ea însăși îl primise în dar de la mama ei. În acel moment nu mi-am pus întrebări, n-am stat să analizez semnificația acestei moșteniri, m-am bucurat doar că am și „ceva vechi”.
Zilele trecute, mi-am făcut si eu un dar, cititind pe nerăsuflate cartea Sandei Nicola, Carte de identitate. 
I-am spus Sandei încă de la lansare că mă inspiră, că o consider o norocoasă acultând cele povestite cu prilejul lansării. În gând cred că i-am șoptit că este atât de curajoasă și de puternică de a reușit să aștearnă totul pe hârtie, ba chiar să ne ofere și nouă fărâmi din viața ei. De vreo trei ani încoace, îmi doresc să pot face și eu asta. Dar nu știam că avea să mă răscolească într-atât cele aproape de două sute de pagini. Doamne, în câte situații m-am regăsit! Până și sursa atacurilor de panică intuiesc că ar fi aceeași, dobândită într-o apă curgătoare însă.
Anii de terapie îmi par acum puțini și cred că ar trebui tratat cu și mai multă profunzime bagajul cu care venim din familia de origini. Am recunoscut în paginile acestei cărți modelul de parenting folosit în acele vremuri, cu precădere în provincie tind să cred. Deși mi-am idolatrizat familia și o vedeam perfectă. Presiunea perfecțiunii a fost însă prea mare și am ales să urmez un alt model, cu o generație mai devreme. Aș putea să-mi explic acum de ce îmi era rușine și mă făceam roșie ca racul opărit când trebuia să dau autografe în parcul Copou. Sau cum m-am conformat și mi-am văzut de carieră, sacrificând orice idee de a-mi întemeia o familie mai devreme de a-mi face un rost. Și foarte multe altele. Mi-am adorat meseria, „am vrut să le arăt eu” cum zicea și Sanda, m-aș întoarce oricând în televiziune și sunt sigură că acum aș fi ca peștele în apă. Ooo, teamă de succes, cum ai fost tu primită și tratată!
La pachet au fost și alte frici, transmise sau dezvoltate, ca teama de… bine, de exemplu. Cum altfel să traduc azi, după ce am tot purtat ocazional darul primit acum șapte ani? Admirăm familiile de odinioară, cuplul veșnic, care așteaptă și chiar atinge bătrânețile împreună, tânjim după happily ever after. Poate mesajul părintelui meu a rămas nedescifrat atunci, deși ne-am amuzat pe tema lui de câteva ori. Părinții știu exact sau poate doar simt, cât de bune ne sunt alegerile pe care le fac copiii. Eu am primit în dar o femeie legată la ochi, dar mereu m-am încăpățânat să văd mai mult decât trebuie.
Adevărul doare de cele mai multe ori. Alteori ne mai face și să zâmbim și ne mângâie chipul în dar de bună dimineața!
Daca ți-a placut articolul și vrei să mai citești ce postez, ai opțiunea Follow pentru blog și Share pentru Facebook.
Izabela Marinescu 