Oare câți dintre noi pot afirma, fix în acest moment, că stau bine la capitolul stimă de sine, încredere în forțele proprii și că nu le pasă de gura lumii? Ni se pare în continuare o formă de aroganță, lipsă de modestie sau falsitate susținută de zeci de măști dacă ne permitem să admitem în fața celorlați că merităm, că putem, că ni se cuvine, că acceptăm laude sau complimente.
Cum ar fi să putem avea și noi, ca popor, o stimă de sine sănătoasă? Să fim mai puțin preocupați de cum ne văd alte țări și să reușim să ne canalizăm ambiția într-un scop mai înalt și într-o structură mai clară?
“Ar fi minunat, după părerea mea. Și foarte posibil! Asta dacă noi, părinții de azi, învățăm cum să cultivăm o stimă de sine sănătoasă la adulții de mâine, adică copiii noștri”, spune Urania CREMENE. 
Acesta lansează la 1 octombrie un amplu proiect naţional de educaţie în acest sens și a avut amabilitatea de a-mi răspunde la câteva întrebări pe subiect:
Tu cum stai cu stima de sine, draga Urania?
Cred că acum stau bine cu stima de sine, în încercarea de a nu mai fi dependentă de părerea celorlalți, pentru că foarte mulți ani am crezut că stau bine cu stima de sine, dar era o stimă de sine construită mult pe ego, pe victorii, pe medalii, cu ghilimelele de rigoare „medalii”, pe aprecierile celorlalți și pe multă motivație externă, pentru că așa am fost educată. Având norocul să fiu destul de hăruită cu calități și să și muncesc la ele, rezultatele nu au încetat să apară. Până când am înțeles că dacă dau jos multe dintre etichetele care mă definesc, care mi-au devenit identitare, nu prea știu pe unde sunt. De vreo 15 ani muncesc destul de mult (adică muncesc mult, nu destul de mult) la o stimă de sine sănătoasă.
Dar când aveai 9 ani, ca băiețelul tău acum, iți mai amintești cum erai?
Când aveam 9 ani eram… un copil băiat. Am crescut între băieți, m-am jucat jocuri de băieți, iar la 9 ani, categoric, eram un mic băiețel, mă cățăram în copaci, jucam fotbal, mă băteam și nu aveam, cred că, nici o păpușă și nici nu purtasem, încă, vreodată, vreo fustă. Asta s-a întâmplat pe la 12 ani, pentru prima oară, și nu-mi pusesem încă întrebarea, din amintirea mea, cu privire la stima de sine, aveam multă încredere în mine. În schimb, mă considerăm, de multe ori, diferită pentru că ăsta era feedback-ul celor din jurul meu și nu pentru că aș fi fost foarte baiețoasă, ci pentru că am primit o altă abordare a educației în familie.
Ți-ai crescut băiețelul diferit față de cum te-au educat părinții tăi? El cum stă cu stimă de sine?
Categoric, l-am crescut diferit pe Amos, dar am păstrat elemente importante, care țin de cei șapte ani de acasă și cu alte abordări în afara pedepsei. L-am crescut să fie responsabil, nu să-i fie frică. El are încredere în el, cu toate că nu ne creștem doar noi copiii și, fără doar și poate, societatea l-a influențat în această direcție, în sensul în care spune câteodată „mi-e rușine să fac ceva” sau ” să vorbesc cu o persoană”. Iar noi niciodată, noi, adulții din jurul lui, nu l-am crescut în rușine și nu i-am spus lucruri de soiul ăsta. Cu toate astea, el a preluat niște comportamente din afară, niște comportamente sociale. E un copil cu încredere în el și curajos, sunt sigură că o să ajungă unde trebuie.
Cum crezi că va arăta, din acest punct de vedere, adultul Amos?
Eu l-am educat pe Amos cu întrebarea „de ce faci ceea ce faci?”, în așa fel încât să îi fie foarte clară diferența dintre „fac pentru mine” sau „fac pentru ceilalți”, în sensul de creștere a imaginii de sine. Ce mă străduiesc conștient să educ în el este faptul că fiecare persoană este o combinație unică între un echilibru perfect de calități și defecte. Asta înseamnă că e important să se iubească așa cum e, cu calitățile și defectele lui. De asemenea, ce l-am mai învățat este ca atunci când se compară cu cineva, lucru pe care, oricum, îl facem cu toții, să se compare cu acea persoană per ansamblu. Evident, cu tot ceea ce vede din punct de vedere al trăsăturilor, calităților și defectelor, de ce nu, nu doar să compare o trăsătură cu o alta. Mai exact, dacă se simte inferior unui copil care schiază mult mai bine decât el, să se uite la acel copil pe de-a-ntregul, la ceea ce știe în alte domenii, la cum arată viața lui, la sănătatea lui, la aspectul lui fizic, la alte trăsături pe care le are. Să vadă că are și el calități pe care celălalt copil poate nu le are. De fiecare dată când face această comparație, eu întăresc faptul că suntem o combinație unică de calități și defecte.
Care este mentalitatea poporului român acum, în zilele noastre, vizavi de stima de sine?
Am să mă refer doar la faptul că, încă, ne creștem copiii într-o modestie prost înțeleasă. Hai să vorbim despre cultura poporului român, despre ce înseamnă încredere în propria persoană. Cred că asta ar ajuta la această întrebare.
Considerăm, încă, că modestia este o calitate și îi educăm pe copiii noștri să fie modești, dar ajungem să însămânțăm, de fapt, neîncrederea în propria persoană. De exemplu, dacă îi spunem unei persoane „vai, ce bine arăți astăzi!”, răspunsul cel mai probabil va fi „A, mulțumesc, sunt foarte sunt foarte obosită, dar machiajul mă salvează.” sau „Vai, ce rochie frumoasă ai!”, răspunsul este „Vechitura asta?!”, „Ce treabă grozavă ai făcut!”, răspunsul este „Mi-am făcut doar datoria”. Și atunci, această modestie duce, de fapt, la lipsa capacității copiilor, mai târziu adulți, de a nu încărca o stare de bucurie, de satisfacție pentru lucrurile pe care le-au făcut.
În continuare credem că o persoană care spune despre ea că a făcut bine sau că e mândră de ea însăși este lăudăroasă, este arogantă și, din nou, asta nu ajută să creștem copii cu stimă de sine. Mândrie sănătoasă înseamnă ca un om să poată spune despre el: „mă iubesc așa cum sunt, învăț, mă dezvolt, dar mă iubesc așa cum sunt, mă accept în plusurile și minusurile mele, sunt la fel de important sau importantă ca orice altă persoană, mă iubesc pe mine ca să îi pot iubi pe ceilalți, atunci când mă străduiesc să fac o treabă bună și o fac bine, sunt mândru de mine” ș.a.m.d.
Deci, sunt oameni care pot aprecia corect ceea ce au făcut, să se autoevalueze corect și să poată spune „Da, am făcut o treabă extraordinară sau da, sunt mândru sau mândră de mine.” În plus, studiile vorbesc de la sine. Românii sunt pe locul 47 din 53 de țări implicate in studiu la capitolul Stima de sine, adică 67% dintre adultii din România au o stima de sine scazută si sunt nemultumiti de felul in care arata viata lor, conform studiului “Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală”, Daniel David, 2015
Unde vrei să îi aduci pe părinții din România prin campania pe care o lansezi la 1 octombrie?
În primul rând, vreau să îi aduc în sălile de seminar. O dată cu aceasta campanie de conștientizare #StimaDeSineConteaza, noi lansăm pe 1 octombrie și un turneu național de seminarii de parenting pe tema ”Stima de Sine la Copii – principalul ingredient al succesului în viata”. Participare e gratuită, până la sfârșitul anului viitor vom ajunge în toate orașele mari și medii ale țării, părinții trebuie doar să își dorească să participe și sa investească 4 ore din viața lor. Rezervarile locurilor se fac pe www.seminaruldeparenting.ro.
Campania de conștientizare are rolul de a-i face pe părinți să înțeleagă cât este de important să crească o stimă de sine sănătoasă în copiii lor, iar seminariile gratuite de parenting au rolul de a-i învăța cum să o facă. Am convingerea că doar așa putem crește o nouă generație de copii care știu, pot și vor să schimbe România cu adevărat.
Urania Cremene este autoare programului All about Parenting, o metodologie de parenting unică în lume.
Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să mai citești ce postez, poți să alegi să mă urmărești, cu butonul de Follow pentru blog și dacă vrei să împărtășești și cu prietenii tăi ce tocmai ai citit, poți da Share pe pagina ta de Facebook.
Te aștept să te abonezi și la canalul meu de YOUTUBE.
Izabela Marinescu 