Mulți dintre noi suntem obișnuiți cu „încurajările” din copilărie, când era satisfăcător să vii acasă cu o notă mare, dar era dezastru când îți apărea în carnet un calificativ slab. Pentru că așa se făcea performanță, să nu ni se urce la cap și să tragem și mai mult, din greu, până ne vom depăși pe noi înșine și generații întregi din urmă, mereu cu o ușoară îndoială în forțele proprii și cu un ochi peste umăr să vedem cine mai vine din urmă și ar putea să ne depășească.
Adultul de acum va încerca să facă pe plac oricui- partenerului, șefului, vecinului, prietenului, chiar copilului propriu, fără să găsească odihnă și mulțumire. Va căuta apreciere, validare, mulțumire chiar și când va tăia o felie de pâine, pentru că nu-i așa, întotdeauna ar fi putut să obțină una mai dreaptă su mai subțire. Pentru că nu știe cum să-și fie suficient sieși! Și când va simți că pierde teren, va izbucni și va ataca fără nicio noimă. Sau se va izola și va fi absorbit de gănduri negre, departe de realitate.
Să luăm o situație: jumătatea ta pare să nu aprecieze nimic din ceea ce faci, nu se poate bucura pentru tine sau cu tine, invocă dureri de cap fix când tu ai vrea să deschizi o stică de șampanie, câteodată nu te aude nici măcar când strănuți să zică un amarât de „noroc!”. Ce îți poate trece prin cap:
- Nu mă iubește
- Nu îi pasă de mine
- Vrea să mă ambiționeze, crede că aș putea mai mult
- Poate m-am bucurat prea repede și mai sunt multe de făcut până la gloria finală
- Sigur el ar fi putut mai mult, uite ce prostie vin eu să-i povestesc
- Nu era momentul potrivit, trebuia să aștept să fie într-o pasă mai bună ca să-i povestesc.
- Nu trebuia să încep asta de la bun început, mai bine mă apuc de altceva.
- Nu sunt în stare de nimic.
Vă recunoașteți în vreuna dintre situații?
Răspuns corect- NICIUNUL!
Nu este vorba despre partener, niciodată nu a fost vorba despre celălalt (mama, tata, prieten, vecin, soț etc), ci despre tine însuți/însăți! Este datoria și nevoia fiecăruia dintre noi să ne uităm adânc în suflet, în oglinda fermecată dacă ne-am creat una pe care o credem pe cuvânt și să vedem dacă am găsit împlinirea. Nu trebuie să mai căutăm explicații despre ce a gândit, spus, simțit celălalt. Sau să mai dăm explicații. Nu este nevoie de validarea altcuiva pentru a simți cum te-ai descurcat într-o situație anume.
Mulțumirea și împlinirea sunt în noi, sunt ale noastre și e nevoie doar de un strop de autocunoaștere pe zi pentru a le identifica și a le simți.
Daca ți-a placut articolul și vrei să mai citești ce postez, ai opțiunea Follow pentru blog și Share pentru Facebook.
Izabela Marinescu 