Bataia NU e rupta din Rai,

Caci te face om si te stoarce de lacrimi, iar copilul sare cu servetelul si chiar… iti multumeste!

Sa dea primul cu piatra cel care n-a avut nici cel mai mic gest de violenta fizica asupra copilului din dotare. Cind urla asa mult, aparent fara motiv, cind rabdarea iti e pusa la incercare, cind se uita restul crucis la tine cind incerci o negociere printre rafturile vreunui magazin, cind te loveste nejustificat, cind face boacana suprema, cind iti zice vreo doua de-ti fac ochii in cap ca la slot machine, dar mai ales cind iti amintesti ca ai trait cu palme la fund, ca ai fost urecheat, ca „unde da mama creste” si, parca n-a murit nimeni… acea clipa in care se intuneca tot si in loc sa Guuus-fraaa-baaa in camera alaturata- jap! i-ai lipit una! Eu recunosc, mi-am lovit copilul de trei ani de foarte putine ori. De fiecare data am regretat amar, am bocit cu nasul in batista, mi-am cerut scuze, am incercat sa vorbim si sa ne intelegem reciproc, dar tot imi amintesc fiecare amanunt, iar parca el nu-si putea exprima niciodata sentimentele prin cuvinte. A venit un moment in care am depus plingere penala asupra unui adult care ma agresase pe mine. Atunci am realizat ca e fix acelasi lucru si nu am niciun drept sa imi bat copilul. Dar greseli facem cu totii.

Ultimul episod m-a lasat masca. Nu stiu daca e virsta, ca doar de, am recunoscut ca sint o ignoranta si stiu ce i se intimpla doar copilului meu (nu care sint virstele la care tre sa faca aia si aia), dar iata ca ne apropiem de cei trei anisori si deodata a iesit la suprafata o violenta ciudata. Bate cu putere, se lupta cu sabiile cu dragonii, vrea sa faca rau si sa fie rau. Sarcina m-a facut parca si mai sensibila si resimt fiecare lovitura inzecit. II explic ca ma doare, ii dau idei de cum ar putea sa-si descarce energia si frustrarile altfel, il trimit la taica’su sa se bata ca baietii, dar na! sacul lui preferat de box sint tot eu. Intr-o zi nu se mai potolea, iar dupa un pumn in fata, in urma caruia am ramas cu obrazul zvicnind, l-am atins undeva pe antebrat. Eu, instant, am inceput sa pling- si ca ma durea fata, dar si ca l-am lovit! Mi-am cerut scuze. El si-a inghitit lacrima si se masa pe minuta.

– Te doare?

– Nu, ma masez, o sa-mi treaca..

– Imi cer scuze, nu e ok nici ce-am facut eu, dar nici tu!

– N-are nimic, ma masez singur. Iti aduc un servetel?

Paaaf, prima lovitura!

–         Nu, scuze, gata, nu mai pling

–         Mersi, mama!

M-a lovit trenul!

–         Poftim? Pentru ce imi multumesti TU mie?

–         Pentru ca ti-ai cerut scuze! Hai sa ne impacam, da pup!

excellent_lesson_trophyLuati de cititi printre rinduri. Poate ca titlul ar fi trebuit sa fie „Despre limite”,  dar Liiceanu a scris o carte intreaga mult inaintea mea.

Ti s-a urcat in cap, draga!

This is the excerpt for your very first post.

Ba bine ca nu! Mi s-a urcat si in cap, si in brate, si in circa, peste tot! Si ghici ce, nu ma deranjeaza. Ba din contra- consider ca cei mai independenti copii (cam in jur de 2 ani jumate-trei se vede treaba) sint fix aia de au fost cei mai alintati, cei mai cocolositi, cei carora li s-a spus adevarul si nu au fost mintiti/pacaliti, aia care nu au stiu ce-i aia nu fara explicatii.

La inceput, am luat de buna tot ce mi se indica, am vrut sa fiu sotia perfecta, fiica si nora ascultatoare, dar habar n-aveam cum sa fiu mama buna pentru copilul meu. Asa ca n-am facut cosleeping, ba chiar faceam naveta intre camere de n ori pe noapte, alaptam la program- impus de altii nu de copil, mincam doar ce mi se dadea ca in rest otraveam copilul si eram vinovata de cel mai mic scincit bebelusului.

Au trecut citeva luni bune, cam pina la primii dinti ai copilului, cind am zis halt! Eu stiu ce-i mai bine pentru mine in primul rind, apoi daca mama e bine, va fi si copilul. Am adus patutul in camera, nu am fortat somnul neintrerupt de noapte (care a durat pina dupa doi ani) si am facut educatie cum am stiut mai bine si cum a vrut el mai bine. Actiuni si rezultate:

–          NU simplu nu a existat in discutiile noastre. Au fost lungi parlamentari, chiar daca de ce urile au aparut mai tirziu, am reusit sa anticipez. Astfel, a fost lasat sa puna mina chiar si pe fierul de calcat sau la aragaz- nu, nu am ajuns la urgente, caci s-a prins instant de pericol si nu i-a mai trebuit.

–         De-a busilea a mers in curte, in parc, la terase, oriunde, ba chiar pe scari inca de la inceput, astfel ca nu are teama de obstacole, este foarte precaut si se descurca in orice situatie. Dupa ce cade se ridica, se verifica, apoi striga Sint bineeee!

–         Tot din acele vremuri vin si degustarile- de pietre, nisip, frunze, mucuri de tigara sper eu ca nu, dar nu cred ca-i mai trebuie sa incerce si nici n-am avut vreun accident, caci a fost lasat sa descopere singur ca nu-i bun mai nimic din ce ar putea inghiti

–         Chiar daca nu imi raspundea nici macar cu vreun gest sau privire, caci de vorbit a inceput serios aproape de doi ani, eu i-am multumit, mi-am cerut scuze si tot felul de politeturi din astea de oameni mari inca de la inceput. N-are nici trei ani si le foloseste prea des acum! Se enerveaza daca nu-i raspunde cineva la multumesc

–         Plinsul este acceptat in orice forma si oricit, mai ales la mine in brate! Se descarca multumit, apoi imi cere singur sa vorbim despre cele intimplate si uite-asa nu acumulam frustrari. Toata lumea e fericita

–         Existe si momente de time out, atit de blamate parenting-rile astea noi, cind eu refuz sa-i mai stau in preajma- ma retrag sa ma linistesc sau il rog pe el sa meraga in camera lui sa se descarce. Asta ca sa evitam rabufniri. Consider ca sint sanatoase, in cazul nostru functioneaza si se lasa cu scuze si impacari simpatice

–         Atit de cocolosit a fost incit acum se incalta singur, isi alege singur hainutele dimineata, ma ajuta cu placere- ar face orice singur pentru ca stie ca poate, pentru ca are incredere in el, pentru ca nu-i e frica de greseala. Poate fi chiar enervant citeodata cind vrea sa cintareasca fructele in supermarket si in spate e coada de zece persoane, dar el poate!

–         Nu il cert pentru ca eu sint adultul si detin adevarul suprem! Mereu am discutat si am explicat- actiuni, fapte, consecinte. Am incurajat astfel sa spuna orice, fara teama de pedeapsa. E foarte sincer, iar daca inventeaza lucruri stiu ca are nevoie de cineva sa-i atraga atentia asupra minciunicii, ca sa nu se simt singur in lumea lui.

–         Nu am fortat lucrurile. A vrut lapte noaptea- ok, am mers asa pina la doi ani si trei luni. A vrut sa doarma cu noi in camera si sa nu adoarma singur- ok, trecerea se face abia acum la aproape trei ani si chiar daca se trezeste in toiul noptii, nu vine peste noi, ci ma asteapta in patutul lui sa-l alin. Olita vs pampers n-a fost o povara- de ce sa trezesti copilul in toiul noptii sa-l pui sa faca la olita, pret de citeva saptamini, ca sa se invete? Cu rabdare treci marea. El a refuzat singur scutecul miraculos! Devreme? Tirziu? Habar n-am si nici nu ma intereseaza, toate in ritmul lui si al nostru