Dada, există și povești frumoase dincolo de toate grozăviile vremurilor în care trăim. La o oră și zece minute distanță de București, fix unde începe coșmarul turiștilor care apasă pedala de frână în drumul spre munte, există un loc unde oamenii au parte de îngrijiri speciale, iar cei care abia văd lumina zilei sunt mângâiați de părinții lor, sub atenta monitorizare a unei echipe medicale excepționale.
Se spune că dacă proiectezi o situație în viitor, ai toate șansele să ți se întâmple. Invoci Universul, te rogi la Dumnezeu sau cum știi mai bine, te înconjori de gânduri pozitive și de tot ce e mai bun și totul poate fi cum visezi.
Încă de când a început starea de urgență însă am tot lucrat, pe nișa mea de parenting, pe subiecte care țineau de sarcina și nașterea în vreme de pandemie. Ce povești cutremurătoare am auzit, ce situații grele, câte frici și neliniști, câte nedreptăți…
Așa aveam să intru eu într-o sarcină pe care mi-am dorit-o dintotdeauna, dar pe care nu o mai speram. Au fost nouă luni foarte grele, cu o încărcătură emoțională ce greu poate fi pusă în cuvinte, cu documentare continuă, cu luptă pentru toate femeile insărcinate și pentru toți pruncii nenăscuți încă. Inevitabil, toți îmi spuneau că aveam să nasc singură, cu oameni majoritatea necunoscuți, că aveam să văd bebelușul câteva secunde dacă nu era gata rezultatul testului PCR sau, mai rău, după câteva zile dacă, Doamne ferește!, luam coronavirusul și ajungeam la o maternitate suport Covid.
Eram pe punctul de a pleca din țară pentru că știam că este ultimul bebeluș pe care pot să-l cresc în pântece și-mi doream ca întâlnirea noastră să fie magică. Acolo ne promiteau firescul care la noi nici în vremuri ne-pandemice nu se întâmplă.
În luna a șaptea spre a opta am luat singură o decizie pe care apropiații au privit-o cu scepticism și parcă așteptau să-mi treacă! Am schimbat medicul care-mi urmărea sarcina, am schimbat spitalul unde aveam să nasc, ba chiar am schimbat orașul. Știi cine m-a convins? Știi după cine m-am dus? După medicul neonatolog! Doamne, a trebuit să ajung la al treilea copil să înțeleg cu cine trebuie să mă consult pentru a planifica nașterea după momentul efectiv al scoaterii bebelușului din burtică. Bine, și după o mână de prieteni făcută scut în jurul meu. În urma vizionării unui live am luat cea mai bună decizie pentru noi. Găsești linkul aici.
Am adus pe lume doi prunci în două maternități private din capitală și nu am găsit atâta empatie, înțelegere, umanitate, căldură ca în spitalul unde aveam să trăiesc cea mai frumoasă experiență din viața mea.
Din păcate nu am putut aștepta declanșarea travaliului, deși cele mai mici mișcări ale mele erau însoțite de contracții dureroase încă de prin săptămăna 35.
Iar bebe era aproape nemișcat de vreo doua luni în prezentatie pelviană, ceea ce ar fi împiedicat orice tentativă a mea de a mai încerca o naștere normală. Astfel că în Sfânta Zi de Buna Vestire, noi am trăit minunea nașterii celui de-al treilea băiețel al nostru. Spun NOI pentru că soțul meu mi-a fost alături în fiecare secundă.
Marc Andrei s-a născut prin operație de cezariană. Deși nu am simțit nimic, prietenele mele care au implementat programul „Ora Magică” în România și deci și în maternitatea unde am născut, s-au asigurat că vom avea toate momentele surprinse foto și video. Da, am vizionat filmulețul de 40 de secunde cu momentul nașterii în vreo 5 minute, dar sunt recunoscătoare că vom avea vii acele momente tot restul vieții! Citisem doar despre beneficiile „Orei Magice” aici și nu numai, am moderat conferința aniversară MAgia MAternității unde am cunoscut specialiști care susțin această practică (aici și aici), mămici care născuseră prin alte colțuri ale lumii mi-au povestit despre acele clipe și puteam doar să sper că voi avea șansa să trăiesc așa ceva la noi în țară. Și minunea s-a întâmplat!
Imediat ce a fost scos din burtică, bebe a fost pus pe pieptul meu, în timp ce medicul obstetrician se ocupa de definitivarea operației. Momente unice, cu sentimente ce nu pot fi exprimate în cuvinte, ideale pentru toate femeile care devin mame!
Nu a plâns decât când a luat prima gură de aer, apoi am putut să ne bucurăm de clipe, minute, ore magice. Este incredibil cum se pot liniști bebelușii pe un piept sub a cărei piele bate inima pe care o știu dintotdeauna, cum se târăsc și se cațără către sân, cum știu să se atașeze și să sugă când încă nici nu li s-a uscat bine pielicica.
Mai doarme, se mai relaxează, aude vocile bine știute încă din burtică, se mișcă, se relaxează, apoi o ia de la capăt. Toate astea sub atingerea tandră și fermă a tatălui, care își permite să uite de emoție și să fie stâlp pentru mamă. Ce-o fi fost în sufletul lui… încă nu știu, dar cred că o astfel de experiență te leagă pe vecie. Conexiunea dintre prunc și cealaltă jumătate care l-a creat este incomparabilă cu ceea ce trăiesc majoritatea taților la noi în țara, când își cunosc copiii după câteva zile de la naștere, din păcate. Eu asta simt.
La Maternitatea Sanconfind din Poiana Câmpina, nașterea este o bucurie, cu oameni dragi alături și cu o armată de profesioniști roind în jurul tău.
În cazul nostru s-a încheiat cu o poză de grup, cu zâmbete și împlinire sufletească. Bebe a rămas cu mine și tati o mare bucată de vreme, apoi tati și-a luat rolul în serios: cu bebe în brațe, alături de dna dr neonatolog au clampat cordonul ombilical, au făcut măsurătorile și toate verificările necesare, apoi s-au odihnit împreună în rezervă, fără ca cineva să-i deranjeze. Așa i-am găsit- împreună, liniștiți și împliniți când am ajuns eu în cameră. Iar pentru mine asta a însemnat liniștea pentru orele de recuperare din terapie, știind că bebelușul se odihnește skin to skin pe tăticul lui, nu stă abandonat prin vreun coșuleț pe secție, plângând poate singurel și dezorientat în lumea asta nouă pe care abia începe să o cunoască.
Se poate! Se poate să avem și noi „nașteri ca afară”! Chiar în această perioadă de restricții, precauții și griji nenumărate.
Sunt binecuvântată să am alături un trib care a făcut totul posibil- de la o sarcină atent monitorizată, cu sfaturi prețioase și precauții justificate, până la o naștere mult visată, nesperată, dar perfectă!
Mulțumesc: Sorana Mureșan și Andreea Manea (Centrul ProMama), dr Iosif Niculescu, dr Marius Romila și moașa Vania Limban (Mediplus), dr Ion Constantinescu și dr Eugenia Grumezescu & team (Maternitatea Sanconfind) și tuturor celor care mi-au fost alături în această călătorie fascinantă, în special familiei mele extraordinare!
Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să mai citești ce postez, poți să alegi să mă urmărești, cu butonul de Follow pentru blog și dacă vrei să împărtășești și cu prietenii tăi ce tocmai ai citit, poți da Share pe pagina ta de Facebook. Pe mine mă mai găseștie pe FB aici și aici și pe Insta aici.
Cum să fac să nu-i (re)transmit frica moștenită de la maică-sa (adică subsemnata!) de tot ce înseamna întindere de apă și adâncime?
cu o tăietură neobişnuită, cu faţete tăiate inegal. Am pierdut piatra şi m-am necăjit groaznic. Am simţit că am dezamăgit-o. Apoi am simţit-o şi m-a liniştit. M-a ajutat cumva să-l înfrumuseţez cum am ştiut eu mai bine!
Izabela Marinescu 