Am născut în pandemie. Si a fost perfect!

Dada, există și povești frumoase dincolo de toate grozăviile vremurilor în care trăim. La o oră și zece minute distanță de București, fix unde începe coșmarul turiștilor care apasă pedala de frână în drumul spre munte, există un loc unde oamenii au parte de îngrijiri speciale, iar cei care abia văd lumina zilei sunt mângâiați de părinții lor, sub atenta monitorizare a unei echipe medicale excepționale.

Se spune că dacă proiectezi o situație în viitor, ai toate șansele să ți se întâmple. Invoci Universul, te rogi la Dumnezeu sau cum știi mai bine, te înconjori de gânduri pozitive și de tot ce e mai bun și totul poate fi cum visezi.
Încă de când a început starea de urgență însă am tot lucrat, pe nișa mea de parenting, pe subiecte care țineau de sarcina și nașterea în vreme de pandemie. Ce povești cutremurătoare am auzit, ce situații grele, câte frici și neliniști, câte nedreptăți…

Așa aveam să intru eu într-o sarcină pe care mi-am dorit-o dintotdeauna, dar pe care nu o mai speram. Au fost nouă luni foarte grele, cu o încărcătură emoțională ce greu poate fi pusă în cuvinte, cu documentare continuă, cu luptă pentru toate femeile insărcinate și pentru toți pruncii nenăscuți încă. Inevitabil, toți îmi spuneau că aveam să nasc singură, cu oameni majoritatea necunoscuți, că aveam să văd bebelușul câteva secunde dacă nu era gata rezultatul testului PCR sau, mai rău, după câteva zile dacă, Doamne ferește!, luam coronavirusul și ajungeam la o maternitate suport Covid.
Eram pe punctul de a pleca din țară pentru că știam că este ultimul bebeluș pe care pot să-l cresc în pântece și-mi doream ca întâlnirea noastră să fie magică. Acolo ne promiteau firescul care la noi nici în vremuri ne-pandemice nu se întâmplă.

În luna a șaptea spre a opta am luat singură o decizie pe care apropiații au privit-o cu scepticism și parcă așteptau să-mi treacă! Am schimbat medicul care-mi urmărea sarcina, am schimbat spitalul unde aveam să nasc, ba chiar am schimbat orașul. Știi cine m-a convins? Știi după cine m-am dus? După medicul neonatolog! Doamne, a trebuit să ajung la al treilea copil să înțeleg cu cine trebuie să mă consult pentru a planifica nașterea după momentul efectiv al scoaterii bebelușului din burtică. Bine, și după o mână de prieteni făcută scut în jurul meu. În urma vizionării unui live am luat cea mai bună decizie pentru noi. Găsești linkul aici.

Am adus pe lume doi prunci în două maternități private din capitală și nu am găsit atâta empatie, înțelegere, umanitate, căldură ca în spitalul unde aveam să trăiesc cea mai frumoasă experiență din viața mea.
Din păcate nu am putut aștepta declanșarea travaliului, deși cele mai mici mișcări ale mele erau însoțite de contracții dureroase încă de prin săptămăna 35.

Iar bebe era aproape nemișcat de vreo doua luni în prezentatie pelviană, ceea ce ar fi împiedicat orice tentativă a mea de a mai încerca o naștere normală. Astfel că în Sfânta Zi de Buna Vestire, noi am trăit minunea nașterii celui de-al treilea băiețel al nostru. Spun NOI pentru că soțul meu mi-a fost alături în fiecare secundă.

Marc Andrei s-a născut prin operație de cezariană. Deși nu am simțit nimic, prietenele mele care au implementat programul „Ora Magică” în România și deci și în maternitatea unde am născut, s-au asigurat că vom avea toate momentele surprinse foto și video. Da, am vizionat filmulețul de 40 de secunde cu momentul nașterii în vreo 5 minute, dar sunt recunoscătoare că vom avea vii acele momente tot restul vieții! Citisem doar despre beneficiile „Orei Magice” aici și nu numai, am moderat conferința aniversară MAgia MAternității unde am cunoscut specialiști care susțin această practică (aici și aici), mămici care născuseră prin alte colțuri ale lumii mi-au povestit despre acele clipe și puteam doar să sper că voi avea șansa să trăiesc așa ceva la noi în țară. Și minunea s-a întâmplat!

Imediat ce a fost scos din burtică, bebe a fost pus pe pieptul meu, în timp ce medicul obstetrician se ocupa de definitivarea operației. Momente unice, cu sentimente ce nu pot fi exprimate în cuvinte, ideale pentru toate femeile care devin mame!

Nu a plâns decât când a luat prima gură de aer, apoi am putut să ne bucurăm de clipe, minute, ore magice. Este incredibil cum se pot liniști bebelușii pe un piept sub a cărei piele bate inima pe care o știu dintotdeauna, cum se târăsc și se cațără către sân, cum știu să se atașeze și să sugă când încă nici nu li s-a uscat bine pielicica.

Mai doarme, se mai relaxează, aude vocile bine știute încă din burtică, se mișcă, se relaxează, apoi o ia de la capăt. Toate astea sub atingerea tandră și fermă a tatălui, care își permite să uite de emoție și să fie stâlp pentru mamă. Ce-o fi fost în sufletul lui… încă nu știu, dar cred că o astfel de experiență te leagă pe vecie. Conexiunea dintre prunc și cealaltă jumătate care l-a creat este incomparabilă cu ceea ce trăiesc majoritatea taților la noi în țara, când își cunosc copiii după câteva zile de la naștere, din păcate. Eu asta simt.

La Maternitatea Sanconfind din Poiana Câmpina, nașterea este o bucurie, cu oameni dragi alături și cu o armată de profesioniști roind în jurul tău.

În cazul nostru s-a încheiat cu o poză de grup, cu zâmbete și împlinire sufletească. Bebe a rămas cu mine și tati o mare bucată de vreme, apoi tati și-a luat rolul în serios: cu bebe în brațe, alături de dna dr neonatolog au clampat cordonul ombilical, au făcut măsurătorile și toate verificările necesare, apoi s-au odihnit împreună în rezervă, fără ca cineva să-i deranjeze. Așa i-am găsit- împreună, liniștiți și împliniți când am ajuns eu în cameră. Iar pentru mine asta a însemnat liniștea pentru orele de recuperare din terapie, știind că bebelușul se odihnește skin to skin pe tăticul lui, nu stă abandonat prin vreun coșuleț pe secție, plângând poate singurel și dezorientat în lumea asta nouă pe care abia începe să o cunoască.

Se poate! Se poate să avem și noi „nașteri ca afară”! Chiar în această perioadă de restricții, precauții și griji nenumărate.
Sunt binecuvântată să am alături un trib care a făcut totul posibil- de la o sarcină atent monitorizată, cu sfaturi prețioase și precauții justificate, până la o naștere mult visată, nesperată, dar perfectă!

Mulțumesc: Sorana Mureșan și Andreea Manea (Centrul ProMama), dr Iosif Niculescu, dr Marius Romila și moașa Vania Limban (Mediplus), dr Ion Constantinescu și dr Eugenia Grumezescu & team (Maternitatea Sanconfind) și tuturor celor care mi-au fost alături în această călătorie fascinantă, în special familiei mele extraordinare!

Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să mai citești ce postez, poți să alegi să mă urmărești, cu butonul de Follow pentru blog și dacă vrei să împărtășești și cu prietenii tăi ce tocmai ai citit, poți da Share pe pagina ta de Facebook. Pe mine mă mai găseștie pe FB aici și aici și pe Insta aici.

Aniversare de adult, șampanie pentru copii

Din seria “plec în vacanță, dar să am și bucătărie să gătesc copiilor”, iată cum m-am sărbătorit eu la 36 de ani într-un club pentru copii, cu tot cu jocuri și jucării, șampanie fără alcool cu gust de piersici si mini hamburgeri drăguț decorați.

Observasem de curând că reclamele destinate tinerilor mă exclud cu grație, dar parcă nici de 40+ nu mă simt, așa că la aceasta vârstă incertă am decis să merg pe burtă. Chiar și pe Facebook!

Apropo, dacă vă ține, faceți următorul experiment: eliminați data nașterii din profilul personal și aflați pe loc cui îi pasă și ce miraj este prietenia. Fabulos!

Ca majoritatea din jurul și etatea mea, viața se împarte înainte și după copii. Am făcut retrospectiva aniversărilor din ultimii ani, de când mă știu cu prunc în brațe și am decis că n-are rost! Anul ăsta aveam să petrec o zi ca oricare altă dată din calendar.

Să vă explic:

  • anul I după copil: cină la terasă, cu părinți și socri, nedormită de două săptămâni fix, plânsă de oboseală și durere, suptă până la epuizare. Și ne-au mai și ciupit țânțarii.
  • anul II d.c.: visam să-mi aniversez ziua odată cu tăierea moțului copilului. Deși am avut peste 50 de invitați la party, mai mult de două treimi nu au știut de ziua mea și au intrat în pământ la momentul tortului, că s-au prins că au venit cu mâna în… buzunar. Oricum aș fi am pălit cu totul în fața aniversatului de 1 an.
  • anul III d.c.: afectată de o indigestie sau enterocolită, ce-o fi fost ea, am tras la ceai de mentă și am bolit cu stil.
  • anul IV d.c.: lăuză de trei săptămâni, am zis sa ne petrecem de ziua mea, în familie, pe plajă. Cu tot cu împachetat, drum, supt, scutece, diverse, plus despachetat se făcu cam 8 seara când m-a plesnit o grozavă furie a laptelui, cu febră 40. Cu vedere la mare, n-am ce zice.
  • anul V sau VI d.c., căci una dintre ele este blank total. Deja începuse declinul aniversărilor mele cu mare tam tam. Într-unul din acești ani mi-am comandat eu însămi un tort în formă de poșetă, accesorizat cu mărgele comestibile. Și l-am tăiat cum se cuvine abia după ce m-am îmbrăcat cu fusta cu muuuulți Minioni aleasă de întâiul născut!
  • anul VII d.c.: Mi-a venit mintea la cap (sau am suferit o regresie aferentă unui prag psihologic) și am pornit de dimineață spre orașul copilăriei mele, pentru a mă sărbători alături de mama, tata, bunica și mătușa. Jumătate din zi mi-am petrecut-o în mașină, pe una din autostrăzile țării noastre deosebite. În restul am cam bocit, făcând un puzzle cu multe piese, ce reunea multe etape ale vieții de până atunci. Mulțumesc, am apreciat cadoul să știți!
  • anul VIII d.c.: Iată-ne ajunși în prezent. Cum mă pășteau o serie de invitați acasă, mai mult sau mai puțin cu știrea mea, am decis de azi pe mâine să rezerv o masă mare. 

Și bine am făcut, când mi-am amintit de un loc văzut doar în online, dar cu prieteni fondatori. Trebuie să mergeți La Iris, dacă vreți să vă tihnească! Și musai, Alex și Liana, să adăugați pe lista de servicii și petreceri pentru adulți cu mulți copii invitați! În sfârșit o zi de naștere aniversată în liniște, cu copii veseli si umblători, fără părinți pe urmele lor, cu cafea bună, limonadă aromată și smoothieuri delicioase, pizza home made și hamburgeri delicioși, colțuri de joacă pentru toate vârstele, ba chiar și terasă cu de toate. Și musai, șampanie pentru copii. Pentru liniștea adulților.

 

 

Riscul de înec există și acasă, în cadă!

Au fost vremuri când mă rugam de băieții mei să lase vreun strop de apă să le umezească podoaba capilară.

Acum nu doar că se spală cu ușurință pe cap (cel mic cu o tehnică specială, numai de tatăl lui știută se pare), dar au ajuns să facă și scufundări în cadă. Nimic mai îmbucurător ar spune mamele care știu ce înseamnă chinul spălatului pe cap, la vârste fragede, o dată la 3-5 săptămâni. Că doar la această frecvență suportă majoritatea dintre noi urlete fără de asemănare ale pruncilor din dotare.

Să revenim la scufundări. Grav este că, nu de puține ori, mi-au dat senzația de panică, deși ei păreau că se distrează copios.

Acum, n-ar fi nicio problemă, în principiu, dacă intră în sutele de litri de apă din cadă, cu fața în jos și așezați în șezut. Poate fi chiar un exercițiu să se (re)obișnuiască cu senzația, să li se ude părul, să le mai intre ceva apă în ochi, să li se umezească urechile și așa mai departe. Ce te faci însă când ei stau frumușel pe spate, în mâini și încearcă să plutească, într-un fel, și mai bagă și capul în apă. De tot!

Se pot îneca numaidecât fix în cadă, în casa ta, în câteva momente în care te-ai dus doar să aduci prosopul.

Băiatul meu cel mare (6 ani și jumătate) nu și nu, că el știe ce face, se sprijină în mâini și se poate ridica oricând. Abia s-a împrietenit și el în ultimul an și ceva cu apa, acceptă să meargă la bazin, ba chiar să facă sărituri, fără aripioare măcar, în piscine de adâncimi rezonabile. BAIECum să fac să nu-i (re)transmit frica moștenită de la maică-sa (adică subsemnata!) de tot ce înseamna întindere de apă și adâncime?

Am făcut împreună un experiment cu două recipiente din arsenalul lor de jucării de baie- o cană și un pahar. Două situații:

  1. Ce se întâmplă când intrăm în apă cu fața în jos? Cana, fără apă, plină doar cu aer, a intrat în apa din cadă cu gura în jos. I-am explicat că gura cănii reprezintă orificiile corpului său, din zona capului- gură, nas, urechi, iar fundul cănii- ceafa, ca să se vizualizeze scufundându-se. Am împins cana până aproape de fundul căzii și i-am arătat că încă are aer în ea și doar întorcând-o cu gura în sus se va umple cu apă, iar bulele de aer vor ieși afară. Reluăm: cana este dusă spre baza căzii cu fundul în sus, apoi brusc i se dă drumul. Cana țâșnește cu putere și imediat către suprafață. Concluzia: copilul e SAFE!
  2. Ce se întâmpla când intrăm în apă cu fața în sus. Well… revelație! Luăm paharul, cu gura în sus și îl împingem cu forță, spre fundul căzii, până se umple cu apă. Revenim la analogiile gen gura paharului=orificiile corpului nostru, în zona capului, pe care vrem să îl scufundăm cu fața în sus. Lăsăm paharul să ajungă pe fund, îi dăm drumul și vedem că nu se mai ridică. Concluzia: și corpul copilului poate înghiți instant multă apă și nu mai poate ieși la suprafață. Copilul este in PERICOL!

QED cum ar zice doamna profesoară.

Faceți acest experiment și pentru voi, dar mai ales în prezența copiilor. Atât cât înțeleg ei. Este foarte important exemplul. Degeaba îi tot repeți copilului că se ineacă, ca el nu înțelege. Cel mult știe cum e să te îneci când bei puțină apă, sau cu un biscuite, sau cu o bucățică de carne. Știe că este un proces din care poate ieși, de cele mai multe ori, singur și cu ușurință. Dar înecul despre care îi tot amintim noi în cadă, piscină, mare.. este mai greu de înțeles de copiii atât de mici.

Nu îi încărcați cu multe detalii, doar lăsați-i să se convingă jucându-se în apă cu două recipiente, printre jucăriile lor. Asta nu înseamnă că îi puteți lăsa prea mult nesupravegheați!

Noi facem multe experimente acasă, cu prea puține noțiuni de fizică și chimie la vârste atât de fragede, dar informația ajunge fix unde trebuie. Și ramâne acolo pentru toată viața, sunt convinsă!

Daca ți-a placut articolul și vrei să mai citești ce postez, ai opțiunea Follow pentru blog și Share pentru Facebook.

Strigat mut.

Sunt muta de trei zile.

La propriu.

Adica mi-a pierit vocea in decurs de cateva ore dupa ce m-a socat povestea Nicoletei. O gingasie de femeie pe care o stiam de cativa ani. Ultima data cand am vorbit pe indelete cu ea eram cumva in acelasi punct in parcursul vietii. M-a socat probabil cat de dramatic a fost curmata viata ei. Si cum a evoluat viata mea.

Imi imaginez un fulg pe care il sufli indelung, usor sacadat- urca, mai coboara un pic, iar urca parca si mai mult, si tot asa. La un moment dat stim cu totii ca va pica in gol. Unii fulgi insa nu mai gasesc nici bruma de adiere sa zboare si cad striviti sub greutati. De cutit.

Apoi mi-am amintit…

Cat de greu se obtine un ordin de protectie la noi. O femeie gravida in primul trimestru de sarcina, cu lovituri din care medicul legist acorda una-doua zile de ingrijiri medicale (doar), cere ordin de protectie. Este amenintata de judecatoarea (atentie! femeie in roba!) cu amenda si cu urarea sa nu mai nimereasca vreordata in sala ei. La indemnul familiei, femeia retrage plangerea.

Cum umbla agresorii liberi. Cand o femeie cade pe strada in stare de soc, cu dintii sparti in gura, dupa ce un mascul o da cu capul de un stalp, dusa cu salvarea la Urgente, cu sapte-opt zile de ingrijiri medicale mentionate de IML, agresorul este sanctionat cu amenda de tulburarea linistii publice. Un an mai tarziu, urmarirea penala nici nu este inceputa, pentru ca procurorul cere NUP, din lipsa de probe si martori.

Cand corpul si sufletul femeii sunt bunuri comune. Nu de putine ori aud pareri necerute, ale apropiatilor sau mai putin apropriati, despre cum ar fi mai bine pentru femeie sa faca avort, daca tot nu se intelege bine cu sotul, ca singura n-ar putea sa se descurce.

Cum se ignora emotiile si psihicul copiilor. Stiu fetite care se povestesc ca se ascund in camera lor si se fac mici mici intr-un colt, pentru ca atunci cand ridica tata vocea, mai si arunca cu cate o tigaie dupa mama prin casa. Si se feresc si ele cum pot! Sau micute lasate in grija bunicilor violenti, pentru “sunt mici, ce stiu ele, oricum uita”.

Ca reperele, modelele din copilarie se impregneaza aproape irecuperabil in mintea viitorului adult. O fetita crescuta intr-un mediu abuziv va primi fix acele programe si isi va gasi, ca femeie adulta, un partener abuzator, fie de natura fizica, fie psihica. Si nu vor sti ca merita mai mult si tot ce-i bun pe lumea asta, habar nu vor avea cum sa primeasca altceva in viata lor si se se vor complace in aceleasi situatii repetitive la nesfarsit.

Atat mi-am amintit acum. Poate mai sunt si altele. Dar le-am ascuns bine. Sau nu m-au atins in mod direct.

Libertatea de a creşte prinţi

Parenting. Parentaj. Tot felul de denumiri pentru tot felul de curente de creştere a copiilor. De a ajuta în devenirea unor adulţi demni, buni, înspre perfecţi. Eu n-am fost vreodată la vreo astfel de conferinţă.

Am auzit că Reginele cresc prinţi.

N-am cunoscut-o pe Regina MAMĂ. Îi port inelul simplu, care avea un diamant mic, maro, IMG_7383cu o tăietură neobişnuită, cu faţete tăiate inegal. Am pierdut piatra şi m-am necăjit groaznic. Am simţit că am dezamăgit-o. Apoi am simţit-o şi m-a liniştit. M-a ajutat cumva să-l înfrumuseţez cum am ştiut eu mai bine!

Mă tot gândesc câtă putere şi ce fel de femeie să fi fost. Genă puternică sigur a avut!

Fată de la ţară, dintr-o familie numeroasă, cu mulţi fraţi şi surori. Mamă singură după doi ani. A reuşit să-şi depăşească condiţia şi devenea ea însăşi un intelectual de oraş. O balanţă echilibrată care i-a insuflat blonduţului schilod, câţiva ani cât a apucat să-l crească, o dorinţă nebună de viaţă. Dar să fie viaţă bună, fără să epateze, cu bun gust, cu drag de casă şi de femeia lui, cu iubire de copil plămădit din dragoste, cu concepţii sănătoase despre familia în care şi-ar fi dorit să-l facă mare. Nu l-a ursit cu prea mult noroc, din acela care să-ţi vină totul pe tavă, dar i-a dat o putere de muncă fantastică, care să nu cunoască vârstă, anotimp sau zi-lumină.

Generaţia noastră creşte numai lideri, deja aşezaţi pe piedestal. Parcă nu mai ştie să educe şi capete plecate când viaţa o cere, cu putere de a accepta şi alt loc în afară de primul sau chiar de a digera frustrarea când alţii au prioritate. Îi văd zi de zi. Pe stradă, în parc, la grădiniţă, la şcoală, la club…

Regina mea cu pălărie ştia că trebuie să crească un barbat. Şi-a pregătit puiul să zboare singur de mic, să razbată în viaţă, oricât ar fi fost de vitrege condiţiile. L-a lăsat orfan la vârsta cea mai dificilă. În adolescenţă ar fi putut să se rătăcească, dar valorile ei au fost adânc şi foarte atent plantate în anii împreună. Proverbialii şapte ani de acasă se vede că-şi au rostul. Atunci e momentul în care construim fundaţia pe care să ridicăm viitorul adult. A trecut cu brio prin liceu, prin facultate, a luptat să-şi facă dreptate când s-a simţit nedreptăţit. Şi-a făcut o familie frumoasă cu care se mândreşte şi după zeci de ani, a văzut lumea şi a gustat din bunătăţile ei. Şi n-a mai fost niciodată singur.

Mi-aş dori să am puterea şi norocul să-i citesc însemnările, scrisorile, dar încă mi-e teamă sa nu mă doară durerea ei. O astfel de persoană, din care se vede deja omul ce a rezultat, ar merita să dea sfaturi noii generaţii. Să ne spună câte ceva despre crescut copii. Aş asculta cu atenţie şi aş lua notiţe.

Cresc doi baieţi. Şi vor avea prinţese lângă ei!

Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să mai citești ce postez, poți să alegi să mă urmărești, cu butonul de Follow pentru blog și dacă vrei să împărtășești și cu prietenii tăi ce tocmai ai citit, poți da Share pe pagina ta de Facebook. 

Te aștept să te abonezi și la canalul meu de YOUTUBE.