Bai Universule, ma uimesti!

Lectia pe saptamana asta: Tot ce trebuie sa faci este sa ceri!

Gata, m-am lamurit. Nu stiu daca e o perioada a anului, vreo aliniere de planete, dar nu e lucru la care sa ma gandesc, iar urmatorul lucru care mi se intampla sa nu fie legat de acea strafulgerare! Pentru chestiuni care mi se pareau atat de complicat de rezolvat in ultimele saptamani, acum mi se asterne covor de solutii in fata mea.

Sunt om orchestra de fel, control freak chiar, recunosc! Asa ca mi-e greu sa deleg sarcini, am o sumedenie de idei pe care vreau sa le pun in practica, cat mai… singura eventual, fac si desfac zeci de situatii zilnic. Iar cand munca implica vreo patruzeci de copii, plus doi ai tai care fac cat o suta, totul e pe slow motion, iar timpul, al naibii, nu da niciun semn ca s-ar dilata! Asa ca nu-i foarte greu sa ajungi robot, cu baterii care la un moment dat se epuizeaza.

Dar iata ca Universul comploteaza si-mi arata ca mai pot! Pai cum sa nu mai poti cand iei totul de-a gata, cu semne, coincidente, premonitii, vise? In fine, pare de-a gata, dar dupa munci pe branci!

img_9501Poate ca totul sta in puterea noastra de ne linisti, de a respira, de a ne conecta undeva Sus, de a ingheta timpul in momemtele alea in care iti doresti ceva cu adevarat, cand te gandesti la cineva cu toata fiinta ta, cand stii ca poti face doar bine, cand nu ai motive ascunse, cand vrei sa te incarci stiind de fapt ca nu-ti trebuie nimic, cand vrei doar sa admiri bucuria celuilalt de a primi!

Oricand e potrivit sa daruiesti, nu doar luna asta a cadourilor! Hai sa le amintim ca ne gandim la ei, ei toti care exista in viata noastra, fie ca-i cunoastem, fie ca nu-i stim! Hai macar pentru o clipa sa ne imaginam cum ar fi daca ar fi cum ne dorim! Hai sa fim sinceri cu sufletele noastre si sa nu cerem mai mult decat putem duce!

Toti copiii pe scena, va rog!

Spectacolul la care am fost azi cu V s-a terminat mai repede, inainte de finalul propriu zis. Doar pentru noi insa. Si pe buna dreptate, rabdarea copilului meu ajunsese la capat si, fara crize, a decis ca trebuie sa plecam. Urmarisem citeva numere de magie, mai mult sau mai putin reusite, never mind! Lui i-au placut mult, e fascinat de magicieni si de trucurile lor. Insa el nu a fost ales sa urce pe scena orice ar fi facut, era prea mic pesemne. Desi era cuminte, statea pe scaun, tinea mina cind sus, cind la ceafa, cind la spate, intocmai cum cerea idolul din fata lui. Ii alegea pe altii, mai mari, in special fetite.

Sint sigura ca toti ceilalti copii (sa fi fost vreo 30 in sala) au simtit acelasi sentiment de frustrare in pauzele dintre magii si, in loc sa se bucure de trucurile urmatoare se intrebau de ce n-au fost alesi sau ce sa faca sa ajunga pe scena.

Asa ca, dragi artisti pentru copii, ori ii luati pe toti pe scena, ori pe niciunul! Parerea mea. Poate ca putina psiholgie a copiilor n-ar strica sa stiti, sau macar sa aveti copii prin prisma carora sa dati importanta trairilor celorlalti, sau macar sa va placa copiii, la naiba!

Poate e al meu mai sensibil, poate exagerez eu, dar stiu ca de acum incolo am de munca serios cu V, caci „nu mai vrea la spectacol. niciodata!” Asa de mult a suferit pentru ca are doar trei ani si nu e demn sa puna si el mina pe un cerc sau  pe o esarfa. Ba chiar stia sa numere mai bine decit a facut-o fetita aia de 6 ani de scena. Serios!