Momentul acela cand iesi de la psiholog si iti dai una peste frunte- pfoooa, oare cum nu m-am gandit la asta?!
Ca parintii servesc drept model copiilor, e un lucru la care ne gandim zilnic cred eu, cel mai multi dintre noi. Ne gandim sa le oferim spre trait situatii in care ne-am dori sa ii vedem mai tarziu in viata. Daca e baiat, speram sa-l invatam sa fie barbatul sigur pe sine, capabil sa intretina o familie, sa fie stalp, dar si plin de tandrete in relatia de cuplu. Daca e fetita, ne gandim poate ca nu ne-ar placea sa o vedem ca sta intr-o relatie in care e abuzata, sa fie pe picioarele ei si sa nu depinda de nimeni. Si de multe ori cuplul pozeaza in relatia ideala in fata copiilor, partenerii fiind convinsi ca tot ce fac este spre binele micutilor. Dar copilul simte tot, chiar daca nu poate intelege si nu poate exprima toate trairile. Mijloace sa transmita ca s-a prins de ce se intampla si ca incearca sa inteleaga ce a cules din senzorial are cu nemiluita! Minte deschisa si ochi de vultur sa vedem ce se intampla cu propriul copil ne trebuie insa.
Sunt unii copii care isi aleg drept prieteni un anumit tip de personalitate. Desi nu au ce invata unii de la altii, nu se potrivesc la niciun joc, le displace parintilor cand povestesc anumite intamplari. Si totusi… Initial esti tentat sa crezi ca e varsta razvratirii si face fix ceea ce stie ca ar irita. Ba bine ca nu! Recreeaza, bietul copil, relatii din viata de zi cu zi, pe care le vede si le simte, in incercarea de a intelege protagonistii si de a-si da raspunsuri la intrebari pe care nici macar nu si le pune. Copiii au nevoie de clarificari, de raspunsuri simple, au nevoie sa paseasca pe un drum netezit de ei insusi, pentru ca inca sunt adulti care cred ca „eh, sunt copii, ce stiu ei, oricum uita repede”!
Si hop, iata cu un arc peste timp ii duce pe cei mai curajosi dintre adulti in propria copilarie. Ramanem, sapam si luptam? Intepenim, ne blocam si nu mai intelegem nimic? Ne panicam, fugim si uitam?
Izabela Marinescu 