Copiii NU apartin parintilor!

Se spune ca ei ne aleg sa le fim parinti, sa-i crestem in functie de nevoile lor si sa-i ghidam sa ajunga unde isi doresc in viata. Sint convinsa ca vin si cu cite o lectie pentru fiecare dintre noi. Dar asta nu presupune sa ne traim viata prin ochii lor, sa ne realizam visurile neimplinite prin ei sau sa recuperam ceva din ce n-am facut la timpul potrivit, facindu-i datori sa ne ofere bucati din viata lor.

Nu e corect sa-i impovaram cu fricile noastre, cu sentimentele noastre de vinovatie poate exact in momentele lor de rascruce, cind ei ar trebui sa fie primul plan, sa simta ca doar ei conteaza si ca sint, intr-adevar, cele mai importante fiinte macar pentru parintii lor.

Generatii dupa generatii s-a mers in tandemul asta nefericit, in care copiii (deveniti adulti intre timp) erau nevoiti sa ramina linga parinti si nu erau lasati, pare-se, sa-si creasca proprii copii- dar fara regrete pentru ca oricum aveau sa-si creasca nepotii. Cind se rupe lantul asta traditional se creeaza o drama, e mai ceva ca marea Schisma acolo. Copilul care indrazneste sa rupa visul parintelui devine rebelul nerecunoscator si intreaga familie din spate sufera. Vorbim despre copilul trecut acum mult de adolescenta chiar, intrat de ceva timp in perioada adulta, pe care nu si-o poate recunoaste decit siesi.

Eu mi-am tratat copilul cu respect din prima zi si am tinut cont de nevoile lui. I-am vorbit de cele mai multe ori ca unui om mare, chiar si atunci cind el scotea doar sunete si parea ca se uita in ochii mei sau pe pereti pierdut in astrofizica sau energii nucleare. Si usor usor primesc la schimb acelasi respect neconditionat, fara sa simt ca eu sint aia mare si ca merit, by default.

Nu, nu consider ca am facut sacrificii pina acum, am ales constient sa-mi petrec alaturi de si cu el ultimii trei ani. Poate am luat decizii si in functie de el, viata de femeie si de cuplu se schimba, nu are cum sa ramina la fel- se vede fizic, numeric vorbind! Sau poate vor fi si sacrificii, dar ultimul lucru pe care ma gindesc sa i-l reprosez ar fi acesta. Sau deja traditionalul „cite am facut eu pentru tine”!

Stiu sigur insa ca nu, nu visez sa-mi cresc nepotii la batrinete! Sint atit de impacata inca de pe acum sa avem vieti diferite, familii distincte si cai care sa se intretaie firesc, natural, la momente potrivite, fara sa ne inghesuim unii peste altii. Visez sa ma plimb si sa vad lumea, alaturi de sot sau de prietene, cum mi-o fi norocul dictat de Sus!

Multumesc parintilor mei si celei care m-a crescut ca ma invata zi de zi in ultima vreme care-i treaba cu respectul reciproc, mai ales ca mi-am amintit de curind si virsta mea din buletin. Acus se schimba iar:) Desi in generatiile trecute se vorbea de faptul ca raminem copiii parintilor pina la final, eu zic ca trebuie sa mai si evoluam si sa ne tratam respectuos, ca de la adult la adult!