Tot circula pe Facebook, la intervale de timp, poza asta. De data asta mi-a atras atentia mai mult ca niciodata. Pentru ca nu inteleg tatii care ii lasa pe altii sa se joace cu pruncii lor, care stau pe margine si se uita ca niste outsideri (cu un amestec de vina, dispret, invidie, gelozie si neputinta) sau care chiar refuza propunerea de joc venita din partea propriilor copii.
Am auzit diverse scuze- oboseala, durere de cap sau de spate, mama se pricepe mai bine, copiii trebuie sa se joace singuri, dar cea mai de neinteles mi se pare urmatoarea: „eu nu pot cobari la nivelul tau, eu nu stiu sa ma prostesc sau sa ma scalambai ca X si ca Y (mama, bunicu’, unchiul etc)”.
Nu am copii tristi sau depresivi, cu reale probleme, in preajma mea, Slava Domnului! Dar copii mai fericiti ca atunci cand un adult coboara (la propriu!) langa ei si le intra in jocul pe cat de stupid pe atat de important, eu n-am vazut! Iar daca insusi TATA este cel in cauza, salveaza multe ore de terapie pe viitor, multi bani cheltuiti aiurea pe jucarii scumpe menite sa umple goluri, sudeaza o relatie importanta pentru ambii deopotriva. Ce altceva poate fi mai important decat sa fii „printesa lu’ tata” sau „buddy-ul lui tati”, centrul universului pentru clipa traita si pana la infinit in sufletul ala de copil?
Sunt tati care refuza sa accepte ca vremea lor a venit! Care nu inteleg ca nu li se cere sa fie mame daca au grija de copiii lor! Care nu stiu ca nu vor fi mai putin barbati in ochii iubitelor lor daca aleg sa vorbeasca unui copil, sa se joace prosteste cu el, sa citeasca pe roluri dintr-o carte, sa se tavaleasca pe jos la un gadilat strasnic, sa se joace de-a v-ati ascunselea prin casa.
NU, dragi tatici, iubitele si sotiile voastre nu va vor lua de crescut daca va vad asa pusi la mintea copilului, ci va vor iubi si va vor respecta mai mult!
Izabela Marinescu 