Parintii copiilor mei sint cei mai buni!

Eu abia in octombrie imi revin din vacanta.

Pesemne ca cel mai bine mi-a fost in studentie. Si adevarul e cel mai mult am asteptat acel intii, ca fix luni a picat in 2001.

Am intrat deja in luna lui Brumarel de ceva vreme, si scoala a inceput de-o luna fix deja, si mi s-a umplut cealalta casa de copii. Unul si unul. Din scoli diferite, din clase diferite, din familii diferite, din medii sociale total diferite.

Dar mie nu-mi vine sa-i iau acasa!

Ii iubesc pe fiecare in parte ca pe proprii prunci, am mame care vorbesc despre „fetitele noastre”, dar niciodata nu mi-am permis sa ma gandesc macar ca as putea sa le fiu parinte mai bun decat cei pe care si i-au ales cand au venit pe lume.

Pentru ca elevii mei, cand vin la afterschool, vin deja acasa. Si imi pun tot sufletul meu pe tava si ma topesc cand stau sa ma darame perechi de brate in jurul meu cand abia intru pe usa. Si parintii se conving de sinceritatea noastra si vin catre noi an de an, si mai multi. O implicare sincera si o comunicare directa cu comunitatea de parinti aduce beneficii enorme in special copiilor.

Ma uit cu drag la cladirea in care ne adunam, zi de zi, suflete pure de copil si noi, „doamnele”, care ne alimentam si ne gasim puterea in clinchetul zarvei lor. Vine si baietelul meu aici dupa scoala si ramane ultimul, sa incuie poarta daca s-ar putea, atat de mult ii place. Cred ca mai buna reclama ca asta n-as putea plati niciunde.

Pe copii nu ii intereseaza atat de mult dotarile, jucariile scumpe, clasele, pupitrele, picturile de pereti etc. Au deja la scoala un mediu formal, cateodata rece, in care trebuie sa respecte reguli si sa nu deranjeze prea mult, ca doar e „serviciul” lor.

La Elefantelul curios elevii vin acasa si isi aduc si prietenii cu ei. Unii mai mici, de varsta lor, altii mai mari, care le pun masa sau cu care fac si teme. Stiu sa respecte reguli impuse cu blandete, fac ce le place, descopera, invata, se unesc, se ajuta, cresc!

Copiii mei petrec mare parte din zi la afterschool. Fiecare vine cu un bagaj din propria-i familie. Si stim o sumedenie de situatii in care lucrurile nu sint tocmai in regula in spatele usilor inchise. Dupa de ani de psihanaliza, stiu ca nu trebuie sa intri cu bocancii in vietile altora! Tot ce e indicat sa facem este sa discutam deschis cu parintii, sa identificam problemele si sa cautam solutiile cele mai bune adaptate fiecarui pitic in parte. Poate unuia ii face bine discutia cu psihologul clubului, altul se exteriorizeaza la cursurile de teatru, unul isi potoleste caracterul agitat concentrandu-se la urmatoare miscare de pe tabla de sah, altul din contra isi consuma energia la dansuri sau karate. Sau, cum se intampla mai nou, pregatim copii catre o alta etapa a vietii lor si ii ajutam sa isi insuseasca limbi straine necesare traiului intr-o alta tara, unde parintii deja si-au gasit de munca.

Traim intr-o lume extrem de agitata, facem parte dintr-o generatie cu acces neingradit la multa informatie care de cele mai multe ori sapa si planteaza multa vina in sufletul nostru. Platim prea mult, uneori la propriu, pentru a ni se spune ca nu suntem parinti suficienti, ca nu facem destul pentru copiii nostri sau ca gresim, ca ne-ar creste altii mai bine pruncii.

Hai sa ne scuturam un pic, sa ne gasim unul doi oameni (neutri de preferat, nu din familia care este, inevitabil, subiectiva) in care sa credem si ale caror sfaturi sa le urmam (un pediatru bun, poate un psiholog sau un coach) si sa ne bucuram de minunile care ne umplu casa si sufletul, candva trupul in cazul mamelor, sa fim recunoscatori pentru sanatatea lor si sa avem incredere ca suntem cea mai buna MAMA si cel mai bun TATA pentru propriul copil!