Autor: Izabela Marinescu

Bogata fata saraca

Fericirea are pret. Cel putin asa este la mine- cind am reusit sa realizez ceva, dupa indelungi eforturi, altceva mi s-a luat. Si ma mai intreaba lumea de ce nu stiu sa ma bucur, sa sar intr-un picior cind mi se intimpla ceva bun?

In momentul asta, fericirea mea sint copiii! Nu stiu daca e o etapa sau daca asa va fi mereu. Parintii imi spun ca raminem copiii lor orice s-ar intimpla si oriciti ani am aduna in buletin. Si ar urma si eu sa ma conving de asta. Adevarul e ca abia cind m-am dezmeticit, tinindu-mi in brate intiiul nascut am simtit ce-mi zicea mama- sa nu-ti mai incapi de atita iubire, implinire, fericire. Aveam ochii incetosati de emotie (bine, si de nesomn la vremea aia) cind i-am scris ca, in sfirsit, simt!! Asa ca merita totul, chiar daca asta ma lasa pe mine incompleta. Nici vorba de sacrificiu, ci de putere!!

Craciunul pentru mine este magic. Inseamna Nasterea Domnului, familie reunita si traditiile locului. In ultimii ani insa, ceva ma tot sunteste de la fericirea Sarbatorii miraculoase. Dar de la anul tebuie sa fac sa fie altfel!

Mai saraca si mai bogata ca la finele anului trecut, n-am fost niciodata! Cu un copil linga mine si cu un altul in mine, alaturi de familia de origini. Si tot ce avea sa urmeze din alegerea mea si incurcaturile create de o mina nevazuta. Nenorocirea mea avea sa insemne sanatatea si fericirea familiei copiilor mei! Anul acesta, legea compensatiei (de s-ar duce pe apa simbetei!) face ca eu sa fiu nevoita sa fiu departe de locul meu preferat de petrecerea a minunatului Craciun! Bine, ar mai fi si undeva la 30 de grade, dar asta e doar la stadiul de curiozitate! Chiar, Mos Craciun nu s-o coace in costumul lui daca noi am impodobi bradul in slapi?:)

Sarbatori fericite, oriune v-ati afla, oameni dragi mie!

Alienul de discoteca

adica EU!

Sau as putea sa ma compar cu frumoasa din padurea adormita, pe care a trezit-o printul dupa zeci sau chiar sute de ani si a scos-o in lume! Asta se intimpla cind nu mai ai parte de viata sociala de noapte o buna bucata de vreme, apoi te hotarasti brusc s-o reiei.

Merg increzatoare pe tocurile cui de altadat si in jeansii strimti din vremurile actuale (caci aia dinainte nu ma mai incap nici pe un crac) si hop!, iata-ma intr-un club cu totul altfel decit ma asteptm. Clar targetul e altul, nu e pentru pustoaice si printii lor de bani gata, cum mai vazusem. Dupa citeva minute de dezmeticire incep sa observ de jos, de pe canapea, caci nu-mi mai vine sa ma ridici pe ritmurile astea ciudate. Vad ca lumea s-a schimbat in jurul meu, la masa mea sint oameni in jur de 40 si 40+, ca bautura-i cam la fel, dar mai din plin, fara griji de costuri sau de impartirea notei de plata, ca nu tre sa se ameteasca nimeni ca sa ne distram, ca ma ridic sa dansez de fapt doar la cover-uri oldies.

Si buf, ma loveste- in tot timpul asta cit am stat acasa la crescut copii, zi de zi, noapte de noapte, lumea n-a stat in loc asa cum am impresia ca eu insami am facut-o, ci anii au trecut peste toti. Si aici nu ma refer doar la cum e prin discoteci sau baruri, ci in general. Nu m-a asteptat nimeni pe mine sa scot nasul din pampersi, n-am cum sa reiau totul din locul unde credeam e o simpla virgula, apoi povestea continua. No no no. E punct. De fapt sint puncte puncte, caci habar n-am ce s-a intimplat intre paranteze. Si nu cred ca sint singura sau printre putinele mame care se loveste de asta. Trebuie sa recuperam si sa ne adaptam, daca vrem sa scapam cu cit mai putine frustrari si sa crestem copii drepti ca brazii! Si uite asa, iar ma loveste dorul de job, de autonomie, de activitati independente, de… mine!

Do you speak „bebeluseasca”?

sau cum m-a intrebat pe mine o fetisoara pusa sa vinda niste aparate ciudate, pentru indentificat nevoile picilor in functie de sunetele scoase- „Stiti de ce plinge copilul dvs?” Ei uite ca eu stiu! Dar stiu de ce plinge fix copilul meu in momentul ala (well, sa nu exagerez, mai sint momente cind imi vine sa ma urc pe pereti si pot sa jur ca n-ar avea niciun motiv). Adica da, mama stie care-i sint nevoile copilului ei si ce-i mai bine pentru el la momentul respectiv! Si aici ma refer strict la copilul ei. Ca nu toate regulile astea de prin carti sau chiar cele date de OMS nu se aplica la secunda de dezvoltare fiecarui copil. Nu sintem roboti si nu sintem facuti in serie la masina, pe bune!

La primul copil nu urmaream vreun grup sau vreun forum de mamici, si bine faceam! Cu timpul, m-am prostit. Au inceput sa apara niscaiva indoieli- oi fi facut totul bine, poate l-am stricat eu ceva, ca prea zic cei din jur ca-i asa si pe dincolo?! Da, asa sint eu, am nevoie de confirmari, ca de nu, indata ma clatin si fac un double check. In fine, acu ca veni al doilea copil, hai sa vad si eu cum fac altele, macar sa aflu ce-o mai fi evoluat in stiinta asta de crestere a copiilor. Dar mi-a trecut repede, convinsa fiind ca-i mai mult o arta (cu improvizatii multe)! Mor cind vad mame de-o schioapa (adica cele care au un bebe de max 3 luni) sau chiar viitoare mame in secolul viitor, cum dau ele sfaturi si verdicte, ba chiar acuza de prostie daca nu „dai un search pe sfintul (chiar nunpot scrie cu litera mare) Google”! Sa mai zic ca am primit chiar un mesaj privat in care eram atentionata de pozitia copilului?! Giiiiiz!!! Sau vad un mesaj in care o mamica cere idei de retete pentru 6 luni la un copil diversificat de la 4 luni- aduna 378 de comentarii in 24 de ore. Dar in majoritatea femeia e acuzata ca si-a distrus copilul diversificindu-l atit de repede! Iar daca a indraznit cineva sa posteze vreo reteta, urmatoarele zece au contestat-o. Eu i-am dat sa suga o bucata de mar la nici patru luni. Si i-a placut! Sariiiiti! Ce comunitati urite, sint dezamagita!

Acum imi e si mai clar: pot singura sa le deslusesc sunetele puilor mei si sa stiu exact ce vor si ce au nevoie. Iar daca mai ai si un pediatru de incredere, e si mai simplu. Si asa ar trebui sa facem toate- e treaba fiecareia cit sau daca alapteaza, cind incepe diversificarea (ca-i la 4, 5 sau 6 luni- fiecare copil evolueaza in ritmul lui si are nevoile lui pe care doar mama le poate identifica si satisface), daca da sau nu apa sau ceai, cum sau daca isi poarta copilul, cind il pune in fund sau in premergator, daca il adoarme in patut sau in pat, in capul ei! Vorbesc aici de primul an, caci apoi mai vin cele de gradinita si de mincare si usor usor se subtiaza, desi vorba aia „la copii mari, probleme mari”.

Sa crestem bine si sanatosi cu totii si sa ne vedem de strachinele noastre!

Toti copiii pe scena, va rog!

Spectacolul la care am fost azi cu V s-a terminat mai repede, inainte de finalul propriu zis. Doar pentru noi insa. Si pe buna dreptate, rabdarea copilului meu ajunsese la capat si, fara crize, a decis ca trebuie sa plecam. Urmarisem citeva numere de magie, mai mult sau mai putin reusite, never mind! Lui i-au placut mult, e fascinat de magicieni si de trucurile lor. Insa el nu a fost ales sa urce pe scena orice ar fi facut, era prea mic pesemne. Desi era cuminte, statea pe scaun, tinea mina cind sus, cind la ceafa, cind la spate, intocmai cum cerea idolul din fata lui. Ii alegea pe altii, mai mari, in special fetite.

Sint sigura ca toti ceilalti copii (sa fi fost vreo 30 in sala) au simtit acelasi sentiment de frustrare in pauzele dintre magii si, in loc sa se bucure de trucurile urmatoare se intrebau de ce n-au fost alesi sau ce sa faca sa ajunga pe scena.

Asa ca, dragi artisti pentru copii, ori ii luati pe toti pe scena, ori pe niciunul! Parerea mea. Poate ca putina psiholgie a copiilor n-ar strica sa stiti, sau macar sa aveti copii prin prisma carora sa dati importanta trairilor celorlalti, sau macar sa va placa copiii, la naiba!

Poate e al meu mai sensibil, poate exagerez eu, dar stiu ca de acum incolo am de munca serios cu V, caci „nu mai vrea la spectacol. niciodata!” Asa de mult a suferit pentru ca are doar trei ani si nu e demn sa puna si el mina pe un cerc sau  pe o esarfa. Ba chiar stia sa numere mai bine decit a facut-o fetita aia de 6 ani de scena. Serios!

De duca

Sint momente in viata care te marcheaza- si aici ma refer la disparitii fulgeratoare, morti neasteptate sau simpla (daca ii pot spune asa) iminenta a mortii.

Eu am fost copil norocos, din multe puncte de vedere, unul dintre ele fiind cel despre care vorbesc acum. Nu mi-a fost dat sa traiesc despartiri dureroase si definitive pina tirziu in adolescenta, Slava Domnului! Am fost, ce vorbesc eu aici- de fapt sint marcata de inecul unor partenere de joaca, dar abia tirziu aveam sa inteleg amprenta pusa de acest eveniment asupra mea. Oricum, generatia noastra a fost cea a copiilor „prea mici ca sa priceapa ceva sau sa tina minte mare lucru”. Aveam sa ignor/uit tragedia, ducind dupa mine frica si repulsia, aparent inexplicabile, de apa- abia la 26 de ani am invatat cit de cit sa fac o lungime de bazin fara sa ma simt terminata. Si asta ar fi o parte din ce duc dupa mine.

Weekendul trecut m-am trezit incercind sa-i explic baietelului meu cel mare ce se intimpla cu oamenii cind mor. Priveam la un film. Un catel extrem de fidel isi pierde stapinul. Il astepta in fiecare zi in acelasi loc. Trist. Ma intreaba de ce nu mai vine stapinul lui, cind vineeee? Incerc sa leg citeva cuvinte care sa doara cit mai putin. Ii pun cam multe in circa lui Doamne Doamne, dar asa ma scot cind epuizez ideile. Pune buza, i se umezesc ochii si da sa plinga- „Adica nu se mai intoarce niciodataaaa?”  Ma blochez. Incerc sa inventez un alt stapin, dar nu tine. La pauza schimb canalul si fac filmul terminat. Ne intoarcem la ale noastre.

Dar la doua zile aflu ca cineva care ne trecea pragul de citeva ori pe saptamina s-a dus. Asa, in citeva zile. Se crease un oarecare atasament. Deocamdata nu intreaba, dar o va face. Atunci ce-i voi spune?

Cum explici unui copil de trei ani moartea?