Categorie: Blog

Toti copiii pe scena, va rog!

Spectacolul la care am fost azi cu V s-a terminat mai repede, inainte de finalul propriu zis. Doar pentru noi insa. Si pe buna dreptate, rabdarea copilului meu ajunsese la capat si, fara crize, a decis ca trebuie sa plecam. Urmarisem citeva numere de magie, mai mult sau mai putin reusite, never mind! Lui i-au placut mult, e fascinat de magicieni si de trucurile lor. Insa el nu a fost ales sa urce pe scena orice ar fi facut, era prea mic pesemne. Desi era cuminte, statea pe scaun, tinea mina cind sus, cind la ceafa, cind la spate, intocmai cum cerea idolul din fata lui. Ii alegea pe altii, mai mari, in special fetite.

Sint sigura ca toti ceilalti copii (sa fi fost vreo 30 in sala) au simtit acelasi sentiment de frustrare in pauzele dintre magii si, in loc sa se bucure de trucurile urmatoare se intrebau de ce n-au fost alesi sau ce sa faca sa ajunga pe scena.

Asa ca, dragi artisti pentru copii, ori ii luati pe toti pe scena, ori pe niciunul! Parerea mea. Poate ca putina psiholgie a copiilor n-ar strica sa stiti, sau macar sa aveti copii prin prisma carora sa dati importanta trairilor celorlalti, sau macar sa va placa copiii, la naiba!

Poate e al meu mai sensibil, poate exagerez eu, dar stiu ca de acum incolo am de munca serios cu V, caci „nu mai vrea la spectacol. niciodata!” Asa de mult a suferit pentru ca are doar trei ani si nu e demn sa puna si el mina pe un cerc sau  pe o esarfa. Ba chiar stia sa numere mai bine decit a facut-o fetita aia de 6 ani de scena. Serios!

De duca

Sint momente in viata care te marcheaza- si aici ma refer la disparitii fulgeratoare, morti neasteptate sau simpla (daca ii pot spune asa) iminenta a mortii.

Eu am fost copil norocos, din multe puncte de vedere, unul dintre ele fiind cel despre care vorbesc acum. Nu mi-a fost dat sa traiesc despartiri dureroase si definitive pina tirziu in adolescenta, Slava Domnului! Am fost, ce vorbesc eu aici- de fapt sint marcata de inecul unor partenere de joaca, dar abia tirziu aveam sa inteleg amprenta pusa de acest eveniment asupra mea. Oricum, generatia noastra a fost cea a copiilor „prea mici ca sa priceapa ceva sau sa tina minte mare lucru”. Aveam sa ignor/uit tragedia, ducind dupa mine frica si repulsia, aparent inexplicabile, de apa- abia la 26 de ani am invatat cit de cit sa fac o lungime de bazin fara sa ma simt terminata. Si asta ar fi o parte din ce duc dupa mine.

Weekendul trecut m-am trezit incercind sa-i explic baietelului meu cel mare ce se intimpla cu oamenii cind mor. Priveam la un film. Un catel extrem de fidel isi pierde stapinul. Il astepta in fiecare zi in acelasi loc. Trist. Ma intreaba de ce nu mai vine stapinul lui, cind vineeee? Incerc sa leg citeva cuvinte care sa doara cit mai putin. Ii pun cam multe in circa lui Doamne Doamne, dar asa ma scot cind epuizez ideile. Pune buza, i se umezesc ochii si da sa plinga- „Adica nu se mai intoarce niciodataaaa?”  Ma blochez. Incerc sa inventez un alt stapin, dar nu tine. La pauza schimb canalul si fac filmul terminat. Ne intoarcem la ale noastre.

Dar la doua zile aflu ca cineva care ne trecea pragul de citeva ori pe saptamina s-a dus. Asa, in citeva zile. Se crease un oarecare atasament. Deocamdata nu intreaba, dar o va face. Atunci ce-i voi spune?

Cum explici unui copil de trei ani moartea?

10 copii as fi facut

… nu daca m-as fi maritat mai devreme, nu daca as fi fost mai tinara, nu daca as avut un corp care sa se refaca mai repede si mai frumos, nu daca as fi avut mai multi bani sau mai multe camere, ci daca l-as fi avut prima oara pe copilul no2:) Desigur, sint convinsa ca as fi luat teapa, ca vad ca nu toti copiii sint la fel, ba sint al naibii de diferiti chiar daca-s facuti cu aceleasi ingrediente, ca sa ma exprim asa.

Dar la noi a fost invers. Am primit mai intii copilul problema, sensibil, cu colici inca, care plinge din orice, caruia nu-i convine nimic, care face figuri la mincare, care inca nu doarme toata noaptea mereu, care…, care…; dar care e foarte destept, stia culorile si cifrele inainte de a lega cuvinte, prea descurcaret, la modul enervant ca vrea sa faca el tooootul singur, foarte curios, iubitor de carti de cind a renuntat la suzeta, abil si smecher cind vrea ceva cu adevarat parca ar fi fost pisica intr-o viata anterioara. A fost testul suprem- „Ia sa vedem, rezistati? cit de mult va plac copiii? suportati crize/tantrumuri/whatever de la nastere incoace (ca la noi au fost terrible 2s de cind ne stim)? daca treceti cu brio, va dam bonus unul total opus!” pare ca si-a zis cineva de Sus care rinduieste venirea copiilor pe Pamint.

Eee, si a venit bebe no2. A ris prima oara la 2 saptamini. Si nu asa, ca prin vis, ci constient. De gingurit a luat-o de la 3 si de atunci nu-i mai tace gurita. Se trezeste dimineata cu un zimbet larg, nu plinge decit daca e ceva grav pentru el (acu pe bune, mai stiti copii care sa nu scoata vreun scincet cind ii scoti mucii cu instrumentul ala odios, dar eficient care se leaga la aspirator?!), sta si in leagan, si in carut si oriunde il pui de fapt. Fara colici. Noaptea, prima repriza de somn are vreo 6 ore- bebelus alaptat la cerere. Bine, stiu ca e inca mic si e cam devreme sa ma pronunt, dar nu ma pot abtine. Si prevad un viitor stralucit pentru relatia noastra:)

Dar ma tot gindesc ca daca ordinea venirii copiilor in viata niastra ar fi fost alta, deja eu cel putin as fi fost pusa pe fapte mari in astia trei ani. Spre linistea celuilalt contributor la crearea copiilor din dotare, acest lucru nu s-a intimplat, fiind greu incercat cu intiiul nascut. Acum totul ni se pare floare la ureche, la casa, la curte, in lume!

Eu insa ii iubesc mult pe amindoi, nu stiu daca la fel, cu singuranta insa cu aceeasi intensitate.

Poveste continua. Se scrie in fiecare zi.

Copiii NU apartin parintilor!

Ci lor insusi!

Se spune ca ei ne aleg sa le fim parinti, sa-i crestem in functie de nevoile lor si sa-i ghidam sa ajunga unde isi doresc in viata. Sint convinsa ca vin si cu cite o lectie pentru fiecare dintre noi. Dar asta nu presupune sa ne traim viata prin ochii lor, sa ne realizam visurile neimplinite prin ei sau sa recuperam ceva din ce n-am facut la timpul potrivit, facindu-i datori sa ne ofere bucati din viata lor.

Nu e corect sa-i impovaram cu fricile noastre, cu sentimentele noastre de vinovatie poate exact in momentele lor de rascruce, cind ei ar trebui sa fie primul plan, sa simta ca doar ei conteaza si ca sint, intr-adevar, cele mai importante fiinte macar pentru parintii lor.

Generatii dupa generatii s-a mers in tandemul asta nefericit, in care copiii (deveniti adulti intre timp) erau nevoiti sa ramina linga parinti si nu erau lasati, pare-se, sa-si creasca proprii copii- dar fara regrete pentru ca oricum aveau sa-si creasca nepotii. Cind se rupe lantul asta traditional se creeaza o drama, e mai ceva ca marea Schisma acolo. Copilul care indrazneste sa rupa visul parintelui devine rebelul nerecunoscator si intreaga familie din spate sufera. Vorbim despre copilul trecut acum mult de adolescenta chiar, intrat de ceva timp in perioada adulta, pe care nu si-o poate recunoaste decit siesi.

Eu mi-am tratat copilul cu respect din prima zi si am tinut cont de nevoile lui. I-am vorbit de cele mai multe ori ca unui om mare, chiar si atunci cind el scotea doar sunete si parea ca se uita in ochii mei sau pe pereti pierdut in astrofizica sau energii nucleare. Si usor usor primesc la schimb acelasi respect neconditionat, fara sa simt ca eu sint aia mare si ca merit, by default.

Nu, nu consider ca am facut sacrificii pina acum, am ales constient sa-mi petrec alaturi de si cu el ultimii trei ani. Poate am luat decizii si in functie de el, viata de femeie si de cuplu se schimba, nu are cum sa ramina la fel- se vede fizic, numeric vorbind! Sau poate vor fi si sacrificii, dar ultimul lucru pe care ma gindesc sa i-l reprosez ar fi acesta. Sau deja traditionalul „cite am facut eu pentru tine”!

Stiu sigur insa ca nu, nu visez sa-mi cresc nepotii la batrinete! Sint atit de impacata inca de pe acum sa avem vieti diferite, familii distincte si cai care sa se intretaie firesc, natural, la momente potrivite, fara sa ne inghesuim unii peste altii. Visez sa ma plimb si sa vad lumea, alaturi de sot sau de prietene, cum mi-o fi norocul dictat de Sus!

4 generatii

Multumesc parintilor mei si celei care m-a crescut ca ma invata zi de zi in ultima vreme care-i treaba cu respectul reciproc, mai ales ca mi-am amintit de curind si virsta mea din buletin. Acus se schimba iar:) Desi in generatiile trecute se vorbea de faptul ca raminem copiii parintilor pina la final, eu zic ca trebuie sa mai si evoluam si sa ne tratam respectuos, ca de la adult la adult!

40+

Nu, nu ma refer la virsta. Ci la saptamini!

La mine timpul se masoara in zile in perioada aceasta, zile care trec cam greu, odata ce termenul pentru finalul de sarcina a fost depasit cu gratie. Si nu ma refer aici doar la faptul ca nu pot dormi noptile (cica sa profitam, acu pe final, ca ne asteapta o perioada grea de nesomn. ha!), ca nu pot respira, ca merg ca un pinguin care nu stie sa danseze si ca abia ma stau in pozitie sezut. Noooo!

Stresul meu cel mare esteeeee:

Iata ca m-am incapatinat eu vreo 8 luni de ecografii si trucuri babesti sa nu aflu sexul copilului, am rezistat tentantiei de a-mi tortura sotul sa-mi spuna (caci el a complotat cu medicul de la imagistica si a aflat ce vom avea pe la jumatatea sarcinii), fatul s-a razbunat un pic si nu mi-a aratat niciodata fata decit semiprofil, dar cita rabdare sa mai am si eu?! Si cu numele este mare problema, dar vom stabil la momentul potrivit, cind se va hotari sa ne salute cu cel mai ascutit plinset, scos dupa prima gura de aer.

Pe bune acu, am cumparat numai haine neutre, majoritatea albe, cu imprimeu discret, ma si deprim usor cind ma uit in dulapior si am tot asteptat momentul sa colorez garderoba indata ce printul sau printesa va veni acasa. Dar probabil si din cauza apelativului folosit, se lasa asteptat(a).

Sa nu mai zic de faptul ca mai mult decit de nasterea naturala, mi-e teama sa nu le suprapun copiilor zilele de nastere. O fi vreo sarbatoare in familie de ii tot concepem cam in aceeasi perioada, dar parca tot as vrea ca ei sa nu se simta… gemeni:)

Sex, ananas si vinete. Cam asta am retinut din ultimele articole citite, ca mi-ar fi de folos pentru inducerea travaliului. Aaa, si poate ceva picant (inca oscilez intre mincare cu specific indian si KFC). Dar la ce reflux am in seara asta dupa o felie amarita de pepene rosu, ma gindesc serios sa incep in ordinea de mai sus.

Acum ridem, glumim, dar promit sa mai am rabdare, sa nu ma sperii luni la eco cind medicul imi va spune ca bebe bate spre 4 kg, sa incerc sa nu mai conduc prea mult masina si sa stau mai linistita pina cind o fi sa fie. A, si cica sa ma eliberez de stres. As mai avea sa-i zic vreo citeva lui… si lui…, dar hai, fie, treaca de la mine, incerc sa fiu zen.

Dragul meu copil, te astept ca si cind! Nici fratele tau nu prea mai are rabdare si se razbuna pe mine. Hai la joaca:)