Categorie: Parinti

Alienul de discoteca

adica EU!

Sau as putea sa ma compar cu frumoasa din padurea adormita, pe care a trezit-o printul dupa zeci sau chiar sute de ani si a scos-o in lume! Asta se intimpla cind nu mai ai parte de viata sociala de noapte o buna bucata de vreme, apoi te hotarasti brusc s-o reiei.

Merg increzatoare pe tocurile cui de altadat si in jeansii strimti din vremurile actuale (caci aia dinainte nu ma mai incap nici pe un crac) si hop!, iata-ma intr-un club cu totul altfel decit ma asteptm. Clar targetul e altul, nu e pentru pustoaice si printii lor de bani gata, cum mai vazusem. Dupa citeva minute de dezmeticire incep sa observ de jos, de pe canapea, caci nu-mi mai vine sa ma ridici pe ritmurile astea ciudate. Vad ca lumea s-a schimbat in jurul meu, la masa mea sint oameni in jur de 40 si 40+, ca bautura-i cam la fel, dar mai din plin, fara griji de costuri sau de impartirea notei de plata, ca nu tre sa se ameteasca nimeni ca sa ne distram, ca ma ridic sa dansez de fapt doar la cover-uri oldies.

Si buf, ma loveste- in tot timpul asta cit am stat acasa la crescut copii, zi de zi, noapte de noapte, lumea n-a stat in loc asa cum am impresia ca eu insami am facut-o, ci anii au trecut peste toti. Si aici nu ma refer doar la cum e prin discoteci sau baruri, ci in general. Nu m-a asteptat nimeni pe mine sa scot nasul din pampersi, n-am cum sa reiau totul din locul unde credeam e o simpla virgula, apoi povestea continua. No no no. E punct. De fapt sint puncte puncte, caci habar n-am ce s-a intimplat intre paranteze. Si nu cred ca sint singura sau printre putinele mame care se loveste de asta. Trebuie sa recuperam si sa ne adaptam, daca vrem sa scapam cu cit mai putine frustrari si sa crestem copii drepti ca brazii! Si uite asa, iar ma loveste dorul de job, de autonomie, de activitati independente, de… mine!

De duca

Sint momente in viata care te marcheaza- si aici ma refer la disparitii fulgeratoare, morti neasteptate sau simpla (daca ii pot spune asa) iminenta a mortii.

Eu am fost copil norocos, din multe puncte de vedere, unul dintre ele fiind cel despre care vorbesc acum. Nu mi-a fost dat sa traiesc despartiri dureroase si definitive pina tirziu in adolescenta, Slava Domnului! Am fost, ce vorbesc eu aici- de fapt sint marcata de inecul unor partenere de joaca, dar abia tirziu aveam sa inteleg amprenta pusa de acest eveniment asupra mea. Oricum, generatia noastra a fost cea a copiilor „prea mici ca sa priceapa ceva sau sa tina minte mare lucru”. Aveam sa ignor/uit tragedia, ducind dupa mine frica si repulsia, aparent inexplicabile, de apa- abia la 26 de ani am invatat cit de cit sa fac o lungime de bazin fara sa ma simt terminata. Si asta ar fi o parte din ce duc dupa mine.

Weekendul trecut m-am trezit incercind sa-i explic baietelului meu cel mare ce se intimpla cu oamenii cind mor. Priveam la un film. Un catel extrem de fidel isi pierde stapinul. Il astepta in fiecare zi in acelasi loc. Trist. Ma intreaba de ce nu mai vine stapinul lui, cind vineeee? Incerc sa leg citeva cuvinte care sa doara cit mai putin. Ii pun cam multe in circa lui Doamne Doamne, dar asa ma scot cind epuizez ideile. Pune buza, i se umezesc ochii si da sa plinga- „Adica nu se mai intoarce niciodataaaa?”  Ma blochez. Incerc sa inventez un alt stapin, dar nu tine. La pauza schimb canalul si fac filmul terminat. Ne intoarcem la ale noastre.

Dar la doua zile aflu ca cineva care ne trecea pragul de citeva ori pe saptamina s-a dus. Asa, in citeva zile. Se crease un oarecare atasament. Deocamdata nu intreaba, dar o va face. Atunci ce-i voi spune?

Cum explici unui copil de trei ani moartea?

Copiii NU apartin parintilor!

Ci lor insusi!

Se spune ca ei ne aleg sa le fim parinti, sa-i crestem in functie de nevoile lor si sa-i ghidam sa ajunga unde isi doresc in viata. Sint convinsa ca vin si cu cite o lectie pentru fiecare dintre noi. Dar asta nu presupune sa ne traim viata prin ochii lor, sa ne realizam visurile neimplinite prin ei sau sa recuperam ceva din ce n-am facut la timpul potrivit, facindu-i datori sa ne ofere bucati din viata lor.

Nu e corect sa-i impovaram cu fricile noastre, cu sentimentele noastre de vinovatie poate exact in momentele lor de rascruce, cind ei ar trebui sa fie primul plan, sa simta ca doar ei conteaza si ca sint, intr-adevar, cele mai importante fiinte macar pentru parintii lor.

Generatii dupa generatii s-a mers in tandemul asta nefericit, in care copiii (deveniti adulti intre timp) erau nevoiti sa ramina linga parinti si nu erau lasati, pare-se, sa-si creasca proprii copii- dar fara regrete pentru ca oricum aveau sa-si creasca nepotii. Cind se rupe lantul asta traditional se creeaza o drama, e mai ceva ca marea Schisma acolo. Copilul care indrazneste sa rupa visul parintelui devine rebelul nerecunoscator si intreaga familie din spate sufera. Vorbim despre copilul trecut acum mult de adolescenta chiar, intrat de ceva timp in perioada adulta, pe care nu si-o poate recunoaste decit siesi.

Eu mi-am tratat copilul cu respect din prima zi si am tinut cont de nevoile lui. I-am vorbit de cele mai multe ori ca unui om mare, chiar si atunci cind el scotea doar sunete si parea ca se uita in ochii mei sau pe pereti pierdut in astrofizica sau energii nucleare. Si usor usor primesc la schimb acelasi respect neconditionat, fara sa simt ca eu sint aia mare si ca merit, by default.

Nu, nu consider ca am facut sacrificii pina acum, am ales constient sa-mi petrec alaturi de si cu el ultimii trei ani. Poate am luat decizii si in functie de el, viata de femeie si de cuplu se schimba, nu are cum sa ramina la fel- se vede fizic, numeric vorbind! Sau poate vor fi si sacrificii, dar ultimul lucru pe care ma gindesc sa i-l reprosez ar fi acesta. Sau deja traditionalul „cite am facut eu pentru tine”!

Stiu sigur insa ca nu, nu visez sa-mi cresc nepotii la batrinete! Sint atit de impacata inca de pe acum sa avem vieti diferite, familii distincte si cai care sa se intretaie firesc, natural, la momente potrivite, fara sa ne inghesuim unii peste altii. Visez sa ma plimb si sa vad lumea, alaturi de sot sau de prietene, cum mi-o fi norocul dictat de Sus!

4 generatii

Multumesc parintilor mei si celei care m-a crescut ca ma invata zi de zi in ultima vreme care-i treaba cu respectul reciproc, mai ales ca mi-am amintit de curind si virsta mea din buletin. Acus se schimba iar:) Desi in generatiile trecute se vorbea de faptul ca raminem copiii parintilor pina la final, eu zic ca trebuie sa mai si evoluam si sa ne tratam respectuos, ca de la adult la adult!

40+

Nu, nu ma refer la virsta. Ci la saptamini!

La mine timpul se masoara in zile in perioada aceasta, zile care trec cam greu, odata ce termenul pentru finalul de sarcina a fost depasit cu gratie. Si nu ma refer aici doar la faptul ca nu pot dormi noptile (cica sa profitam, acu pe final, ca ne asteapta o perioada grea de nesomn. ha!), ca nu pot respira, ca merg ca un pinguin care nu stie sa danseze si ca abia ma stau in pozitie sezut. Noooo!

Stresul meu cel mare esteeeee:

Iata ca m-am incapatinat eu vreo 8 luni de ecografii si trucuri babesti sa nu aflu sexul copilului, am rezistat tentantiei de a-mi tortura sotul sa-mi spuna (caci el a complotat cu medicul de la imagistica si a aflat ce vom avea pe la jumatatea sarcinii), fatul s-a razbunat un pic si nu mi-a aratat niciodata fata decit semiprofil, dar cita rabdare sa mai am si eu?! Si cu numele este mare problema, dar vom stabil la momentul potrivit, cind se va hotari sa ne salute cu cel mai ascutit plinset, scos dupa prima gura de aer.

Pe bune acu, am cumparat numai haine neutre, majoritatea albe, cu imprimeu discret, ma si deprim usor cind ma uit in dulapior si am tot asteptat momentul sa colorez garderoba indata ce printul sau printesa va veni acasa. Dar probabil si din cauza apelativului folosit, se lasa asteptat(a).

Sa nu mai zic de faptul ca mai mult decit de nasterea naturala, mi-e teama sa nu le suprapun copiilor zilele de nastere. O fi vreo sarbatoare in familie de ii tot concepem cam in aceeasi perioada, dar parca tot as vrea ca ei sa nu se simta… gemeni:)

Sex, ananas si vinete. Cam asta am retinut din ultimele articole citite, ca mi-ar fi de folos pentru inducerea travaliului. Aaa, si poate ceva picant (inca oscilez intre mincare cu specific indian si KFC). Dar la ce reflux am in seara asta dupa o felie amarita de pepene rosu, ma gindesc serios sa incep in ordinea de mai sus.

Acum ridem, glumim, dar promit sa mai am rabdare, sa nu ma sperii luni la eco cind medicul imi va spune ca bebe bate spre 4 kg, sa incerc sa nu mai conduc prea mult masina si sa stau mai linistita pina cind o fi sa fie. A, si cica sa ma eliberez de stres. As mai avea sa-i zic vreo citeva lui… si lui…, dar hai, fie, treaca de la mine, incerc sa fiu zen.

Dragul meu copil, te astept ca si cind! Nici fratele tau nu prea mai are rabdare si se razbuna pe mine. Hai la joaca:)

Sa ne crestem copiii!

Eu am facut copii ca sa mi-i cresc! Pina or avea aripi suficient de mari incit sa le dau un mic ghiont sa invete sa zboare singuri. Nu ca sa-i dau la bunici sa-i faca mari, nu ca petreaca mai mult timp cu bona decit cu noi, nu sa-i arunc in „colectivitate” mai repede decit sint pregatiti. Da, poate pentru ca mi-am permis, dar si pentru ca am vrut! Cel de Sus stie cit de recunoascatoare sint!

Ca fost copil crescut in casa bunicilor, nu cea mai linistita dintre camine, sint de parere ca am capatat niscaiva probleme personale si de acolo. Nu imi judec nici parintii, nici bunicii, nu ii urasc, ba din contra ii iubesc si ii inteleg mai mult ca oricind! Doar cer sa mi se respecte alegerile, sa nu fiu presata sa fac aia si aia ca „asa face toata lumea” si sa fiu lasata sa merg pe drumul ales pentru mine, copiii si familia mea!

V este obisnuit sa petreaca mult timp cu mine, poate am exagerat pe ici pe colo, poate trebuia sa-l incurajez spre independenta un pic mai repede, dar nu regret nicio secunda! Pentru ca lucrurile vin de la sine acum, aproape de trei anisori. Una din problemele cu care m-am confruntat a fost sa-l las cu zilele cu altcineva. Abia am petrecut cite un weekend timid in doi, eu si ta-su, departe de casa si de copil. Sa plece el- cu atit mai mult nu am fost de acord si nici el nu era in stare. Nu inteleg de ce trebuie sa il fortez, sa-i explic ca altundeva e mai bine decit acasa in mediul lui, ca e bine sa petreaca zile si nopti acasa la bunici… De ce? Sint convinsa ca ar cere daca si-ar dori asa ceva, si cu siguranta vor veni si zilele alea! Mai ales ca este un copil deschis, care isi exprima foarte clar, ba chiar zgomotos, orice dorinta sau nevoie! Stie foarte bine cit de mult este iubit si apreciat, cunoaste stilurile diferite de comportament ale fiecaruia in parte. Exact asta ma bucura, culmea! La inceput, in primele luni de mamicie cred, mi se parea ingrijorator faptul ca nu toti din famile se pot purta cu el exact asa cum o fac eu, dar in timp m-am linistit si am inteles ca exact de aceasta diversitate are nevoie!

Iata ca ajuns la a doua minivacanta de acest fel. Se spune ca noi, mamele, transmitem acea nesiguranta copiilor nostri in momentul in care nu sintem impreuna. Am tot lucrat la acest aspect in ultima vreme, chiar si in terapie. Sint convinsa ca se simte bine cu ambele perechi de bunici de care imi tot spune ca i se face dor, ca sint prietenii lui, ca ei ii fac toate poftele, ca il rasfata, am incredere ca e bine ingrijit, eu insami am nevoie de timp de respiro, mai ales acum cind mai e asa de putin pina la marea intilnire cu bb2…

 

Cu toate astea pleaca de acasa cu munca de lamurire si abia asteapta sa revina.

Creste. Cresc si eu. Crestem impreuna.