Cainele moare de drum lung si…

Ups, era cat pe ce sa zic! Ma refer la binevoitorii care se trezesc sa-si dea cu parerea fix intr-un tantrum sau dupa un moment delicat cu copilul. Culmea e ca mereu MAMELE sunt vizate, chiar daca tatal e si el prezent! Iar comentatorii sunt tot femei, de diferite varste sau barbati trecuti bine de prima tinerete.

N-am auzit vreodata ca cineva sa intrebe o mama, intr-o criza a copilului, cu ce poate fi ajutata! Recunosc, nici eu insami nu fac asa ceva, dar am decenta sa-i informez ca pastrez distanta, sa-i las sa discute in linistea lor, ca stiu cum e, si revin daca e cazul.

Nimeni nu o intreaba pe ea, pe mama monstru ce pare ca-si uraste copilul, pe cat de mult il iubeste, la a cata crriza este pe ziua de azi!

izabela-caragea-family-25Nimeni, dintre strainii brusc deveniti interesati de caz si fals implicati in mica familie, nu i-a insotit pe parcursul zilei sa stie cum le-a fost. Nimeni nu o intreba pe biata incercanata, deseori cu inca unul mic agatat de ea si cu plase de cumparaturi in maini, cat a dormit azi noapte sau de cate ori s-a trezit pentru pipi, titi, apa, vis, mangaiere, invelit si altele! Sau cat mai are in buzunar? Sau ce pune pe masa?

Nimeni nu are habar de cate ori l-a mangaiat, implorat, rugat, imbratisat pe micul neinteles care alege intr-un final sa se intinda pe jos, pana la momentul nefericit in care mama se pierde cu firea!

Nimeni nu-i zice vreodata bravo ca micutul are suficienta incredere in ma’sa sa-si verse naduful, fara sa-i pese de restul lumii, avand asigurarea ei ca e singura care il intelege si il iarta si il iubeste orice ar fi! Bravo ca a invatat un pui de om si un viitor adult sa-si exprime sentimentele, fara sa acumuleze in el tone de venin.

Mi-e tare mila de copiii acestor sfatuitori care le stiu pe toate, care nici la maturitate nu vor fi lasati sa-si creasca proprii copii, pentru ca stiu ailalti mai bine! Mi-e mila de copiii care cunosc mame perfecte, care nu tipa, nu plang, n-o dau in bara nicicand in fata lor. Pentru ca acestia vor cauta mereu perfectiunea, ei insisi vor tinde la perfectiuni. Dar tot ei vor fi cei care vor suferi amar dezamagirea daca, dar mai ales cand, vor realiza ca asa ceva nu exista.

Dascalul copilului tau stie sa acorde primul ajutor?

Cati dintre voi, parinti mai ales sau persoane care interactioneaza zilnic cu copiii stiti sa acordati primul ajutor? Sunt lucruri de facut pana ca personalul medical specializat sa intervina. Iar prim ajutor nu inseamna doar resuscitare si metoda Heimlich, ci si chestiuni simple, ca banala sangerare a nasului! Nu, nu se sta cu capul pe spate si cu nu mai stiu care mana ridicata cum ne-au invatat pe vremuri.

Sunt sute, mii de educatori si invatatori in toata tara, nu mai zic si profesori (dar macar ei interactioneaza mai mult cu copii mari, de regula informati si constienti) care habar nu au ce sa faca daca vreun copil pateste ceva sub supravegherea lor.

Tin minte si acum, in clasele primare, cand o colega a nimerit, la ora de sport- nu in pauza!, cu fruntea fix in soclul zidului exterior al scolii (braul acela zidit care iese un pic in afara peretelui si se delimiteaza cu o muchie destul de ascutita). Nu-mi aduc aminte ca invatatoarea sa fi facut o compresa pe zona sangernda. Poate nu stia, poate s-a pierdut cu firea. Dar inca vad picaturile mari de sange de un rosu inchis lasate pe scari, in timp ce colega era urcata pe bratele doamnei pana la etajul superior al cladirii, in cabinetul asistentei.

Apoi, mereu am fost fascinata de cum pansa mama! Facea niste legaturi cu fasa aceea care lasa numai ate daca nu stii sa o folosesti corect, de zici ca era cel putin asistenta. Doar facuse cursuri de prim ajutor la Crucea Rosie. Si inca unele serioase, vreo trei luni asa. Cica stia sa faca si injectii, dar nu m-a prins vreodata sa-mi arate.

De cand am devenit parinte, dar mai ales de cand lucrez cu zeci de copii zilnic, mi-am propus sa invat si eu notiuni elementare de prim ajutor! Asa am ajuns la cursurile organizate de Crucea Rosie si cu un certificat recunoscut la nivel european in buzunar.

Imi doresc ca toti parintii sa constientizeze aceasta nevoie de a cunoaste cum sa-si ajute copilul in caz de Doamne fereste!

Imi doresc ca si copiii sa stie sa reactioneze, fara panica, in cazuri extreme, dupe ce vor fi apelat numarul de urgenta 112.

In luna martie 2017, copiii care frecventeaza programul Afterschool Elefantelul curios® beneficiaza de instruirea unor voluntari de la Crucea Rosie pentru a capata notiuni importante, de multe ori vitale!

Stiati ca 70.000 de romani MOR anual pentru ca NU au fost resuscitati la timp?

Cel mai mult imi doresc sa popularizez o campanie de constientizare si responsabilizare a cadrelor didactice! Sunt convinsa ca vom gasi oameni de bine care sa ne ajute sa instruim cat mai multe persoane incadrate in sistemul de invatamant de stat si, de ce nu, sa schimbam niste norme legislative.

Deja avem sustinerea unui cunoscut medic parlamentar, membru in Comisia de Sanatate a Camerei Deputalor- dr Tudor Ciuhodaru.

Sinistrati. La job!

Dupa un brainstorming de dimineata, cu un vechi prieten, a iesit titlul de mai sus. Din pacate!

Ne propunem sa ne vedem de luni intregi, are un copil mare de acum pe care, spre rusinea mea, nu l-as cunoaste daca l-as vedea pe strada, noroc de facebook ca ne da de veste despre activitatea fiecaruia, iar cand ne mesagim un pic ni se bulucesc ideile pe tastatura de nu mai intelege nimeni nimic! E larg tare cercul asta de prieteni, cu care ma vad din an in Paste si totul decurge ca si cum ne-am fi intalnit si ieri. Dar ni se amesteca cuvintele in gura, alergam cu vorbele sa recuperam distanta temporala ce ne-a separat.

Grupul de prietene foarte apropiate rezista tot gratie telefoanelor smart, conectate la net, caci de vazut la ochi ne straduim sa nu ratam zile de nastere macar si mai stiu eu ce evenimente speciale. Pana reusim sa batem in cuie o intalnire la care sa ajungem toate pot trece si saptamani intregi. Aaaa, chiar luni cateodata. Doamne, ma cam intristez cand verbalizez toate astea…

Prietena pe care o stiu de o viata face eforturi saptamanal de a ne trece pragul, ne-au crescut copiii, se pot juca impreuna, ba chiar data trecuta ne-am facut si unghiile. Noi doua zic:)) Dar fir-ar sa fie, astea au devenit exceptii!

jobTata imi povestea acu cateva zile ca eu la 7 fara un sfert eram la gradi. Ca era musai pentru ei sa fie la serviciu la 7! Si ieseau la 3. Pana ma recuperau si pe mine se facea un 4, 4 si ceva. In loc sa-mi plang de mila ca eram trezita cu noaptea-n cap, imediat m-am gandit la dupa amiezile lor libere! Oau, ore intregi pana sa se insereze sa faci lucruri impreuna, in familie sau cu prietenii!

Si uita-te la noi! Ni se duce dimineata ca ne e greu sa iesim din casa inainte de 8, incepem munca efectiva pe la 10 incolo, ne apuca noaptea la birou, apoi stam cu anii in traficul infernal. Copiii? Familia? Cand ii mai vedem?! Cu putin noroc max doua ore pe seara inainte sa picam rupti de somn. Cina in familie?! I should be so lucky! Intalniri cu prietenii? Revin la cele de mai sus si ma apuca ciuda! Trebuie sa depui efort sustinut, de ambele parti, sa mentii prietenii in ziua de azi. Caci ochii care nu se vad, se uita. Iar vietile ni se separa prea mult!