Categorie: Dezvoltare personala

Bogata fata saraca

Fericirea are pret. Cel putin asa este la mine- cind am reusit sa realizez ceva, dupa indelungi eforturi, altceva mi s-a luat. Si ma mai intreaba lumea de ce nu stiu sa ma bucur, sa sar intr-un picior cind mi se intimpla ceva bun?

In momentul asta, fericirea mea sint copiii! Nu stiu daca e o etapa sau daca asa va fi mereu. Parintii imi spun ca raminem copiii lor orice s-ar intimpla si oriciti ani am aduna in buletin. Si ar urma si eu sa ma conving de asta. Adevarul e ca abia cind m-am dezmeticit, tinindu-mi in brate intiiul nascut am simtit ce-mi zicea mama- sa nu-ti mai incapi de atita iubire, implinire, fericire. Aveam ochii incetosati de emotie (bine, si de nesomn la vremea aia) cind i-am scris ca, in sfirsit, simt!! Asa ca merita totul, chiar daca asta ma lasa pe mine incompleta. Nici vorba de sacrificiu, ci de putere!!

Craciunul pentru mine este magic. Inseamna Nasterea Domnului, familie reunita si traditiile locului. In ultimii ani insa, ceva ma tot sunteste de la fericirea Sarbatorii miraculoase. Dar de la anul tebuie sa fac sa fie altfel!

Mai saraca si mai bogata ca la finele anului trecut, n-am fost niciodata! Cu un copil linga mine si cu un altul in mine, alaturi de familia de origini. Si tot ce avea sa urmeze din alegerea mea si incurcaturile create de o mina nevazuta. Nenorocirea mea avea sa insemne sanatatea si fericirea familiei copiilor mei! Anul acesta, legea compensatiei (de s-ar duce pe apa simbetei!) face ca eu sa fiu nevoita sa fiu departe de locul meu preferat de petrecerea a minunatului Craciun! Bine, ar mai fi si undeva la 30 de grade, dar asta e doar la stadiul de curiozitate! Chiar, Mos Craciun nu s-o coace in costumul lui daca noi am impodobi bradul in slapi?:)

Sarbatori fericite, oriune v-ati afla, oameni dragi mie!

Do you speak „bebeluseasca”?

sau cum m-a intrebat pe mine o fetisoara pusa sa vinda niste aparate ciudate, pentru indentificat nevoile picilor in functie de sunetele scoase- „Stiti de ce plinge copilul dvs?” Ei uite ca eu stiu! Dar stiu de ce plinge fix copilul meu in momentul ala (well, sa nu exagerez, mai sint momente cind imi vine sa ma urc pe pereti si pot sa jur ca n-ar avea niciun motiv). Adica da, mama stie care-i sint nevoile copilului ei si ce-i mai bine pentru el la momentul respectiv! Si aici ma refer strict la copilul ei. Ca nu toate regulile astea de prin carti sau chiar cele date de OMS nu se aplica la secunda de dezvoltare fiecarui copil. Nu sintem roboti si nu sintem facuti in serie la masina, pe bune!

La primul copil nu urmaream vreun grup sau vreun forum de mamici, si bine faceam! Cu timpul, m-am prostit. Au inceput sa apara niscaiva indoieli- oi fi facut totul bine, poate l-am stricat eu ceva, ca prea zic cei din jur ca-i asa si pe dincolo?! Da, asa sint eu, am nevoie de confirmari, ca de nu, indata ma clatin si fac un double check. In fine, acu ca veni al doilea copil, hai sa vad si eu cum fac altele, macar sa aflu ce-o mai fi evoluat in stiinta asta de crestere a copiilor. Dar mi-a trecut repede, convinsa fiind ca-i mai mult o arta (cu improvizatii multe)! Mor cind vad mame de-o schioapa (adica cele care au un bebe de max 3 luni) sau chiar viitoare mame in secolul viitor, cum dau ele sfaturi si verdicte, ba chiar acuza de prostie daca nu „dai un search pe sfintul (chiar nunpot scrie cu litera mare) Google”! Sa mai zic ca am primit chiar un mesaj privat in care eram atentionata de pozitia copilului?! Giiiiiz!!! Sau vad un mesaj in care o mamica cere idei de retete pentru 6 luni la un copil diversificat de la 4 luni- aduna 378 de comentarii in 24 de ore. Dar in majoritatea femeia e acuzata ca si-a distrus copilul diversificindu-l atit de repede! Iar daca a indraznit cineva sa posteze vreo reteta, urmatoarele zece au contestat-o. Eu i-am dat sa suga o bucata de mar la nici patru luni. Si i-a placut! Sariiiiti! Ce comunitati urite, sint dezamagita!

Acum imi e si mai clar: pot singura sa le deslusesc sunetele puilor mei si sa stiu exact ce vor si ce au nevoie. Iar daca mai ai si un pediatru de incredere, e si mai simplu. Si asa ar trebui sa facem toate- e treaba fiecareia cit sau daca alapteaza, cind incepe diversificarea (ca-i la 4, 5 sau 6 luni- fiecare copil evolueaza in ritmul lui si are nevoile lui pe care doar mama le poate identifica si satisface), daca da sau nu apa sau ceai, cum sau daca isi poarta copilul, cind il pune in fund sau in premergator, daca il adoarme in patut sau in pat, in capul ei! Vorbesc aici de primul an, caci apoi mai vin cele de gradinita si de mincare si usor usor se subtiaza, desi vorba aia „la copii mari, probleme mari”.

Sa crestem bine si sanatosi cu totii si sa ne vedem de strachinele noastre!

Toti copiii pe scena, va rog!

Spectacolul la care am fost azi cu V s-a terminat mai repede, inainte de finalul propriu zis. Doar pentru noi insa. Si pe buna dreptate, rabdarea copilului meu ajunsese la capat si, fara crize, a decis ca trebuie sa plecam. Urmarisem citeva numere de magie, mai mult sau mai putin reusite, never mind! Lui i-au placut mult, e fascinat de magicieni si de trucurile lor. Insa el nu a fost ales sa urce pe scena orice ar fi facut, era prea mic pesemne. Desi era cuminte, statea pe scaun, tinea mina cind sus, cind la ceafa, cind la spate, intocmai cum cerea idolul din fata lui. Ii alegea pe altii, mai mari, in special fetite.

Sint sigura ca toti ceilalti copii (sa fi fost vreo 30 in sala) au simtit acelasi sentiment de frustrare in pauzele dintre magii si, in loc sa se bucure de trucurile urmatoare se intrebau de ce n-au fost alesi sau ce sa faca sa ajunga pe scena.

Asa ca, dragi artisti pentru copii, ori ii luati pe toti pe scena, ori pe niciunul! Parerea mea. Poate ca putina psiholgie a copiilor n-ar strica sa stiti, sau macar sa aveti copii prin prisma carora sa dati importanta trairilor celorlalti, sau macar sa va placa copiii, la naiba!

Poate e al meu mai sensibil, poate exagerez eu, dar stiu ca de acum incolo am de munca serios cu V, caci „nu mai vrea la spectacol. niciodata!” Asa de mult a suferit pentru ca are doar trei ani si nu e demn sa puna si el mina pe un cerc sau  pe o esarfa. Ba chiar stia sa numere mai bine decit a facut-o fetita aia de 6 ani de scena. Serios!

10 copii as fi facut

… nu daca m-as fi maritat mai devreme, nu daca as fi fost mai tinara, nu daca as avut un corp care sa se refaca mai repede si mai frumos, nu daca as fi avut mai multi bani sau mai multe camere, ci daca l-as fi avut prima oara pe copilul no2:) Desigur, sint convinsa ca as fi luat teapa, ca vad ca nu toti copiii sint la fel, ba sint al naibii de diferiti chiar daca-s facuti cu aceleasi ingrediente, ca sa ma exprim asa.

Dar la noi a fost invers. Am primit mai intii copilul problema, sensibil, cu colici inca, care plinge din orice, caruia nu-i convine nimic, care face figuri la mincare, care inca nu doarme toata noaptea mereu, care…, care…; dar care e foarte destept, stia culorile si cifrele inainte de a lega cuvinte, prea descurcaret, la modul enervant ca vrea sa faca el tooootul singur, foarte curios, iubitor de carti de cind a renuntat la suzeta, abil si smecher cind vrea ceva cu adevarat parca ar fi fost pisica intr-o viata anterioara. A fost testul suprem- „Ia sa vedem, rezistati? cit de mult va plac copiii? suportati crize/tantrumuri/whatever de la nastere incoace (ca la noi au fost terrible 2s de cind ne stim)? daca treceti cu brio, va dam bonus unul total opus!” pare ca si-a zis cineva de Sus care rinduieste venirea copiilor pe Pamint.

Eee, si a venit bebe no2. A ris prima oara la 2 saptamini. Si nu asa, ca prin vis, ci constient. De gingurit a luat-o de la 3 si de atunci nu-i mai tace gurita. Se trezeste dimineata cu un zimbet larg, nu plinge decit daca e ceva grav pentru el (acu pe bune, mai stiti copii care sa nu scoata vreun scincet cind ii scoti mucii cu instrumentul ala odios, dar eficient care se leaga la aspirator?!), sta si in leagan, si in carut si oriunde il pui de fapt. Fara colici. Noaptea, prima repriza de somn are vreo 6 ore- bebelus alaptat la cerere. Bine, stiu ca e inca mic si e cam devreme sa ma pronunt, dar nu ma pot abtine. Si prevad un viitor stralucit pentru relatia noastra:)

Dar ma tot gindesc ca daca ordinea venirii copiilor in viata niastra ar fi fost alta, deja eu cel putin as fi fost pusa pe fapte mari in astia trei ani. Spre linistea celuilalt contributor la crearea copiilor din dotare, acest lucru nu s-a intimplat, fiind greu incercat cu intiiul nascut. Acum totul ni se pare floare la ureche, la casa, la curte, in lume!

Eu insa ii iubesc mult pe amindoi, nu stiu daca la fel, cu singuranta insa cu aceeasi intensitate.

Poveste continua. Se scrie in fiecare zi.

Copiii NU apartin parintilor!

Ci lor insusi!

Se spune ca ei ne aleg sa le fim parinti, sa-i crestem in functie de nevoile lor si sa-i ghidam sa ajunga unde isi doresc in viata. Sint convinsa ca vin si cu cite o lectie pentru fiecare dintre noi. Dar asta nu presupune sa ne traim viata prin ochii lor, sa ne realizam visurile neimplinite prin ei sau sa recuperam ceva din ce n-am facut la timpul potrivit, facindu-i datori sa ne ofere bucati din viata lor.

Nu e corect sa-i impovaram cu fricile noastre, cu sentimentele noastre de vinovatie poate exact in momentele lor de rascruce, cind ei ar trebui sa fie primul plan, sa simta ca doar ei conteaza si ca sint, intr-adevar, cele mai importante fiinte macar pentru parintii lor.

Generatii dupa generatii s-a mers in tandemul asta nefericit, in care copiii (deveniti adulti intre timp) erau nevoiti sa ramina linga parinti si nu erau lasati, pare-se, sa-si creasca proprii copii- dar fara regrete pentru ca oricum aveau sa-si creasca nepotii. Cind se rupe lantul asta traditional se creeaza o drama, e mai ceva ca marea Schisma acolo. Copilul care indrazneste sa rupa visul parintelui devine rebelul nerecunoscator si intreaga familie din spate sufera. Vorbim despre copilul trecut acum mult de adolescenta chiar, intrat de ceva timp in perioada adulta, pe care nu si-o poate recunoaste decit siesi.

Eu mi-am tratat copilul cu respect din prima zi si am tinut cont de nevoile lui. I-am vorbit de cele mai multe ori ca unui om mare, chiar si atunci cind el scotea doar sunete si parea ca se uita in ochii mei sau pe pereti pierdut in astrofizica sau energii nucleare. Si usor usor primesc la schimb acelasi respect neconditionat, fara sa simt ca eu sint aia mare si ca merit, by default.

Nu, nu consider ca am facut sacrificii pina acum, am ales constient sa-mi petrec alaturi de si cu el ultimii trei ani. Poate am luat decizii si in functie de el, viata de femeie si de cuplu se schimba, nu are cum sa ramina la fel- se vede fizic, numeric vorbind! Sau poate vor fi si sacrificii, dar ultimul lucru pe care ma gindesc sa i-l reprosez ar fi acesta. Sau deja traditionalul „cite am facut eu pentru tine”!

Stiu sigur insa ca nu, nu visez sa-mi cresc nepotii la batrinete! Sint atit de impacata inca de pe acum sa avem vieti diferite, familii distincte si cai care sa se intretaie firesc, natural, la momente potrivite, fara sa ne inghesuim unii peste altii. Visez sa ma plimb si sa vad lumea, alaturi de sot sau de prietene, cum mi-o fi norocul dictat de Sus!

4 generatii

Multumesc parintilor mei si celei care m-a crescut ca ma invata zi de zi in ultima vreme care-i treaba cu respectul reciproc, mai ales ca mi-am amintit de curind si virsta mea din buletin. Acus se schimba iar:) Desi in generatiile trecute se vorbea de faptul ca raminem copiii parintilor pina la final, eu zic ca trebuie sa mai si evoluam si sa ne tratam respectuos, ca de la adult la adult!